Stimați Cititori,

Se împlinesc 30 de ani de la instaurarea democrației în România, care în opinia mea, a coincis cu prima rotație democratică de putere, prin alegerea lui Emil Constantinescu ca Președinte al României. Am ținut să Vă împărtășesc câteva amintiri…

 

L-am cunoscut pe profesorul Emil Constantinescu în luna martie 1990, în timpul protestelor din fața TVR. Eram numai câteva zeci de persoane, dar entuziasmul era foarte mare. Îmi amintesc că, mai târziu, Adam Michnik, aflat în vizită la Solidaritatea Universitară, ne-a spus că facem bine ceea ce facem, dar ne-a întrebat dacă suntem conștienți că vom câștiga TVR de-abia după ce vom câștiga puterea. Adevărat, dar entuziasmul era mare. Mai târziu, ne-am întâlnit ca fondatori ai Solidarității Universitare și Civice, iar la Solidaritatea Universitară s-a creat legătura dintre mine, Emil Constantinescu și Zoe Petre, care avea să constituie nucleul micii echipe a lui Emil Constantinescu, la care s-a adăugat directorul de la România liberă, Costin Georgescu.

 

Echipa de campanie în 1992

Prima conferință de presă în calitatea de candidat al Convenției Democrate din România

 

Îmi amintesc multe întâmplări deosebite din campania prezidențială a anului 1992. După debutul, la Timișoara, al campaniei prezidențiale, a urmat Suceava. Suceava, ca și Timișoara, era unul din fiefurile tradiționale ale Convenției Democrate. Mitingul avea loc în cea mai mare sală din Suceava care, cu o oră înainte, era absolut plină cu simpatizații CDR, aceștia fiind și pe stradă în număr foarte mare, în jurul clădirii. Cu circa o jumătate de oră înainte de ora începerii mitingului, am intrat în camera candidatului prezidențial pentru a discuta ultimele detalii. Stupoare! Candidatul era în pat se simțea rău și mi-a spus că nu crede că poate să participe la miting. Cei care nu au fost măcar în apropierea unei campanii prezidențiale nu își pot imagina stresul, efortul fizic și psihic la care este supusă toată echipa, dar în special candidatul prezidențial. Trebuie precizat că, pe lângă calitatea de candidat prezidențial al Convenției Democrate, era figura cea mai populară a Convenției Democrate în acel moment. Un miting al Convenției Democrate fără candidatul prezidențial, în timpul campaniei prezidențiale, ar fi fost un dezastru. I-am spus că se poate interpreta ca o retragere din cursa Prezidențială. S-a sculat, a revenit în postura de candidat prezidențial, a intrat în sală, a ținut un discurs memorabil care a avut un foarte mare succes. Asemenea momente umane se întâmplă în orice campanie prezidențială, în Romania sau oriunde în altă parte.

 

Un alt moment memorabil a fost mitingul Convenției Democrate de la Sibiu. Nicolae Manolescu era din Sibiu și fusese unul din contracandidații lui Emil Constantinescu la candidatura pentru prezidențiale. Electoratul Convenției Democrate dorea ca Nicolae Manolescu, lider al Partidului Alianței Civice, să apară alături de Emil Constantinescu. Am reușit pentru prima dată acest lucru la Sibiu. Mitingul, unul dintre cele mai mari din campania din 1992, avea pentru prima dată o prezentatoare profesionistă, și anume pe Delia Budeanu, de la TVR. Aceasta însă nu cunoștea foarte bine membrii conducerii Convenției Democrate și mai ales funcțiile acestora. Mi-a revenit sarcina să o instruiesc, în calitatea mea de director de campanie, cum să facă prezentarea. Cu jumătate de oră înainte de ora stabilită pentru miting am coborât în holul hotelului și, stupoare, nu era nimeni. Am un sentiment al pericolului ieșit din comun și i-am spus Deliei Budeanu să mergem repede în piața mitingului, care era la numai 200 de metri de hotel. Auzeam de departe aclamațiile. Când am ajuns, Emil Constantinescu m-a întrebat iritat: „Unde ai fost până acum?”. A început mitingul – un mare succes – și după aceea, la hotel, am lămurit incidentul. Doamna Nadia Constantinescu citise într-un ziar local că mitingul este la ora 17.30. Deși candidatul avea mai multe exemplare din programul zilnic, chiar și în unul din buzunarele costumului, informația din presa locală a fost decisivă. Emil Constantinescu plecase la miting cu 30 de minute mai devreme decât ora anunțată! După lămurirea incidentului, candidatul prezidențial, care are un simț al umorului ieșit din comun și foarte tonic, care ne-a folosit mult în timpul campaniei, a început să râdă și mi-a povestit că Ticu Dumitrescu l-a întrebat de ce nu începe mitingul și unde este Corâci? Răspunsul candidatului prezidențial: „Înțeleg să îl întrebați pe Corâci unde sunt eu, nu pe mine unde este Corâci!”.

 

O datorie morală a campaniei prezidențiale Emil Constantinescu era cinstirea memoriei victimelor regimului comunist. Era o datorie de suflet să mergem la Sighet. Vizitarea vechii închisori și a Cimitirului Săracilor a fost unul din punctele importante ale campaniei din 1992. Deoarece participarea a fost foarte mare – au fost peste 100 de lideri ai formațiunilor membre ale Convenției Democrate – dificultățile organizatorice au fost teribile. A trebuit să organizăm o coloană care număra peste 50 de mașini. Problemele au început încă de la intrarea în închisoarea de la Sighet. Deoarece strada era foarte îngustă, coloana de mașini a trebuit să staționeze pe o lungime de peste 150 de metri. Vizita efectivă nu dura mai mult de 10 minute. Așa că ultimii din coloana de mașini nu au ajuns să intre în închisoare până la plecarea candidatului prezidențial. Recunosc că a fost un dezastru organizatoric. Am reușit, totuși, să regrupăm coloana și să ajungem împreună la Cimitirul Săracilor. Următoarea destinație era Baia Mare și mulți participanți, pasageri în mașinile membrilor delegației, aveau o notă cu numărul mașinii în care își lăsaseră bagajele. După vizitarea Cimitirului Săracilor, Ana Blandiana a venit la Emil Constantinescu și i-a spus că Toader Stețca, primarul din Săpânța, ne-a invitat să facem o escală și că trebuie să mergem neapărat. Unul din principiile campaniei prevedea ca programul să nu fie schimbat în timpul zilei. Candidatul prezidențial mi-a spus că nu o poate refuza pe Ana Blandiana și mi-a cerut să organizez o escală la Săpânța. O mare parte dintre membrii delegației nu voiau să meargă la Săpânța și, chiar dacă ar fi dorit, nu puteam organiza acolo, în mijlocul câmpului, escala la Săpânța. Nu vă puteți imagina ce a urmat. Zeci de persoane veneau să mă întrebe în care mașină să se urce deoarece unii voiau să meargă la Săpânța, alții la Baia Mare, dar mașina care le fusese repartizată mergea în cealaltă direcție. Depășit de situație, le-am spus să se descurce! Haosul a fost total. După circa 20 de minute s-a petrecut un fapt de necrezut. Toate mașinile au plecat și singurul uitat în câmp lângă  Cimitirul Săracilor a fost directorul de campanie Cezar Corâci. M-am întors în Sighet și am luat o mașină cu care m-am dus direct la hotel la Baia Mare și am mai recuperat câteva ore de somn până la întoarcerea acelei părți a delegației care fusese la Săpânța. Seara, cu simțul umorului care îl caracterizează, Emil Constantinescu a venit la mine în cameră râzând și mi-a spus că am avut dreptate. Totul a fost un dezastru. Mi-a promis că nu îmi va mai cere să schimb programul în timpul zilei.

 

Una din problemele campaniei prezidențiale din anul 1992 a fost acoperirea unor zone din țară unde Convenția Democrată nu era majoritară în sondajele de opinie. Teoria politică spune că o campanie trebuie să aibă numai mitinguri de succes. Este deci greu să organizezi mari întâlniri populare în zone relativ ostile și, mai ales, este lipsit de sens. Risipești resurse în mod inutil. Totuși, există și situații în care apariția în carne și oase a candidatului prezidențial demonizat de către adversarii politici este utilă și chiar benefică. Emil Constantinescu este piteștean. Deși Piteștiul era un fief tradițional al președintelui Iliescu, nu puteam să nu organizăm un miting acolo. Ne așteptam la ce putea fi mai rău, inclusiv la încercarea unei contramanifestații. Am mobilizat toate resursele de care dispuneam. Am invitat o importantă delegație a Internaționalei Creștin Democrate să ne însoțească la Pitești și ne-am asigurat de o prezență mare a simpatizanților Convenției Democrate. În calitate de director de campanie și responsabil al unui eventual eșec aveam emoții, pentru că directorii de campanie nu sunt responsabili, oriunde în lume, decât pentru eșecuri, succesele nu li se contabilizează. Aveam însă un as în manșetă și, ca să fiu sincer, de-abia așteptam să fie folosit. Așa cum anticipasem, în afara spațiului rezervat mitingului s-au strâns circa o mie-două de persoane mai degrabă ostile, care au încercat în câteva rânduri să exprime ostilitatea. La sfârșitul mitingului se auzeau aclamații entuziaste ale susținătorilor Convenției Democrate și alt gen de aclamații din partea opozanților. Când liderii Convenției Democrate au început să părăsească tribuna oficială, după ce a făcut doi pași, Emil Constantinescu s-a întors și a revenit la microfon, făcând semn cu mana pentru a liniști după care a spus: „Stimați piteșteni, important nu este dacă alegerile vor fi câștigate de Emil Constantinescu sau de Ion Iliescu, important este să câștige Romania, să câștigați dumneavoastră!”. A fost aclamat inclusiv de oponenți și sunt convins că o parte dintre ei l-a votat în noiembrie 1992.

 

După sfârșitul campaniei prezidențiale din anul 1992, prietenii noștri din creștin democrația europeană, și în mod special din Italia, ne-au spus că, pentru ca Emil Constantinescu să fie cunoscut de principalii lideri europeni, vor să-i organizeze vizite în mai multe capitale europene. Principalul ajutor l-am primit din partea creștin democrație italiene. Unul din cei mai importanți consilieri ai noștri a fost deputatul Luigi Baruffi, secretar organizatoric al Partidului Creștin Democrat Italian, cel mai mare partid politic al Italiei în acea perioadă. Vizita urma să fie făcută la invitația președintelui partidului, senator pe viață Giulio Andreotti, fost prim-ministru. S-a ridicat la nivelul unei vizite oficiale. Au fost stabilite întâlniri cu: președintele Italiei, președinții celor două Camere ale Parlamentului italian, cu mai mulți miniștri, cu liderii partidelor din arcul guvernamental. Ne doream și o primire la Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea. Luigi Baruffi ne-a spus că Papa Ioan Paul al II-lea nu ne poate primi. Având în vedere și originea sa poloneză, lupta sa pentru democrație și libertate, părea absurd și am spus că am o idee și vreau să încerc ceva. Mi-am amintit că papa Ioan Paul al II-lea îl primise pe președintele Iliescu, în timpul vizitei prezidențiale. Zoe Petre a spus că nu se mai poate face nimic, dar președintele Emil Constantinescu, mai pragmatic, m-a întrebat ce doresc să fac și a fost de acord să încerc. Am solicitat nunțiului apostolic (ambasadorul Papei de la București), John Bukovsky, o audiență, care mi-a fost acordată a doua zi. Am fost primit cu o căldură absolut ostentativă, spunându-mi-se că Sanctitatea Sa urmărește cu multă atenție lupta noastră, dar că nu îl poate primi pe Emil Constantinescu deoarece Sanctitatea Sa nu face politică. Aveam numai 39 de ani, eram plin de energie, destul de lipsit de experiență politică și eram profund indignat, dar m-am abținut. Îmi era clar că aveam în fața mea un diplomat deosebit. John Bukovsky vorbea șapte limbi, era un om cu o deosebită experiență politică, căruia într-o discuție mai lungă nu i-aș fi făcut față. Am discutat aproape o oră despre viața politică românească. Am remarcat din nou cât de bine informat era John Bukovsky, dar intre timp mă gândeam cum să procedez. Mi-am adus aminte una din lecțiile primite de la Luigi Baruffi, care într-o discuție mi-a spus: „Cine dorește să vă fie prieten trebuie să vă fie acum, cât sunten în opoziție. După ce veți ajunge la putere toată lumea vă va fi prietenă!”. M-am hotărât cum să procedez. La plecare, John Bukovsky mi-a spus din nou să-i transmit lui Emil Constantinescu, din partea Sanctității Sale loan Paul al II-lea, cele mai calde urări de succes și scuze pentru că nu il poate primi deoarece nu se implică în politică. În ușa mașinii cu care venisem, i-am spus direct lui John Bukovsky: „Domnule ambasador, v-aș fi crezut dacă Sanctitatea Sa nu l-ar fi primit pe președintele Iliescu, ceea ce ne poate produce un prejudiciu important.” (Dacă dorea să ne fie prieten, trebuia să ne fie acum!) Nu i s-a clintit un mușchi, nici o sclipire în ochi, nimic! S-a uitat la mine circa 20-30 de secunde, după care a spus: „Domnule Corâci, vă rog să poftiți din nou în ambasadă”. M-a invitat să iau loc s-a uitat la mine câteva minute, după care a spus: „Cu mine ați câștigat, dar vă dați seama cât de greu este să mai introduc ceva în programul Sanctității Sale, peste numai 10 zile”. I-am spus că renunțăm la orice altă întâlnire, pentru a fi primiți de Sanctitatea Sa”. M-a rugat să îi trimit un CV al profesorului Constantinescu și mi-a promis un răspuns în 24 de ore. Până la sfârșitul zilei, John Bukovsky ne-a comunicat răspunsul: „Sanctitatea Sa vă primește marți la ora 12.00 fără nici un italian.” I-am spus că nu știu cum să procedez, deoarece vom fi într-o coloană oficială condusă de senatorul Montini. John Bukovsky mi-a replicat că oficialii italieni vor sta în mașini, la intrarea statului Vatican. I-am comunicat răspunsul, destul de stânjenit, lui Luigi Baruffi. Acesta a oftat, dar a spus că este ok.

 

 

 

La Roma, după audiența privată acordată de Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea lui Emil Constantinescu, șeful de cabinet al Sanctității Sale, cu care vorbisem la telefon, a întrebat cine este domnul Corâci. Ne-am salutat mi-a spus: „Știți, pe aici a venit și președintele dumneavoastră Ili.., Ili…”. L-am ajutat spunând: „Ion Iliescu”. Șeful de cabinet al Papei mi-a spus: „Să știți că nu a făcut o impresie bună”. Pe vremea aceea, în politică românească, exista respect între adversarii politici și în mod special pentru ceea ce însemna statul România și am răspuns: „Este președintele României!”. Dânsul a replicat: „Nu am vrut să vă jignesc, dar am vrut să știți că Sanctitatea Sa nu a vrut să îl primească. L-a primit la rugămintea președintelui Scalfaro. (Președintele Italiei, în acea perioadă). La întrebarea pusă la București, lui John Bukovsky, am primit răspunsul la Roma! La întrebarea: „De ce fără italieni?”, am primit răspunsul două luni mai târziu. În luna martie a început scandalul Mani Pulite! Ce știa despre asta Sanctitatea Sa? O întrebare, desigur, retorică. în cursul audienței private, Emil Constantinescu l-a întrebat pe Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea dacă ar fi de acord să facă o vizită istorică în Romania. A promis că va veni, după ce vom câștiga alegerile. Cred că vizita Sanctității Sale Ioan Paul al II-lea la București a fost unul din marile succese ale Președinției Emil Constantinescu.

 

Vă rog să privim împreună această poză. Este probabil prima poză a Președintelui Emil Constantinescu, făcută la câteva minute după anunțarea validării de către Curtea Constituțională.

 

Să ne uitam la dată…19 noiembrie 1996 ! Puțină istorie… pe 19 noiembrie 1946, au fost fraudate ultimele alegeri democrate în România și a început perioada comunistă…Emil Constantinescu împlinea 7 ani…pe 19 noiembrie 1996, ziua în care Emil Constantinescu împlinea 57 de ani, a fost declarat Președintele României…s-a terminat comunismul…după exact 50 de ani ! Cred că Emil Constantinescu a avut un destin astral…

 

 

Ioan Cezar CORÂCI,

Conf. dr. ing. la Facultatea de Automatică și Calculatoare, Universitatea Națională de Știință si Tehnologie „Politehnica” București. Membru fondator al Solidarității Universitare și Alianței Civice (1990) ,Membru fondator și vicepreședinte al Fundației Române pentru Democrație (1992). Director și mandatar financiar al campaniei prezidențiale a profesorului Emil Constantinescu (1992). Deputat în Parlamentul României (1996-2000). Președintele Confederației Patronale UGIR 1903 (2005-2016).

 

Doresc să Vă împărtășesc și o mărturie a unui foarte bun prieten, Costin Georgescu…

 

Pe profesorul Emil Constantinescu, viitorul președinte al României, l-am cunoscut în timpul manifestației din Piața Universității. A urmat Marșul cămășilor albe, apoi Alianța Civică. În anul 1992, eram director de Dezvoltare la România liberă. Echipa de la România liberă, condusă de Mihai Băcanu, era un sprijin important al Convenției Democrate. La începutul campaniei din anul 1992 am decis să mă alătur echipei de campanie a candidatului prezidențial Emil Constantinescu. A fost o experiență deosebită, în care s-a cimentat și prietenia cu profesorul Emil Constantinescu.

După alegerile prezidențiale din anul 1992, în care profesorul Emil Constantinescu obținuse 39% din voturi, fiind confirmat prin vot popular liderul opoziției, Emil Constantinescu a fost invitat, împreună cu o parte din echipa sa, în mai multe capitale europene. Scorul obținut de acesta dovedea că Emil Constantinescu este o importantă voce politică în România, cu șanse reale de a deveni următorul președinte al țării. În anul 1994, după ce în Albania a fost ales președinte Sali Berisha, liderul opoziției democrate – într-un fel, omologul lui Emil Constantinescu – ambasadorul Albaniei la București ne-a transmis o invitație a președintelui Albaniei pentru o vizită oficială în această țară. Având în vedere similitudinea de idei politice și situații, Emil Constantinescu a decis să dea curs invitației.

Am început împreună cu Cezar Corâci, lector universitar la Facultatea de Automatică și Calculatoare, să organizăm deplasarea la Tirana. Lucrurile s-au dovedit mai complicate decât credeam, deoarece nu exista niciun zbor direct sau măcar cu o escală scurtă între București și Tirana. După o îndelungă dezbatere am hotărât să mergem cu mașina lui Cezar Corâci. Am anunțat Ministerul de Externe al României, așa cum făceam în toate deplasările externe ale lui Emil Constantinescu. Secretarul de stat cu care am discutat ne-a sfătuit să nu întreprindem călătoria cu o mașină personală, deoarece traseul era nesigur și nimeni nu ne putea garanta securitatea. Vă aduceți, desigur, aminte de întâmplările cu rakeții din Bulgaria. Am hotărât totuși să plecăm.

Până la granița României am avut escortă, de altfel inutilă, a poliției. Drumul până la Sofia nu a fost în fapt o problemă. Am ajuns în cursul nopții și am fost întâmpinați la hotel de ambasadorul României în Bulgaria. A doua zi am plecat către lacul Ohrid, care era punctul de frontieră unde eram așteptați în Albania de coloana oficială. Îmi amintesc că pe drum profesorul Emil Constantinescu, care mai moțăia pe bancheta din spate, se trezea brusc, se uita pe geam și spunea: „munții aceștia sunt din șisturi”. Mirat, l-am întrebat de unde știe, dacă a studiat zona și dacă știe unde suntem. Mi-a răspuns, râzând, că după vegetație și sol știe care este structura geologică. Uitasem că întâi și întâi aveam lângă noi un geolog de renume mondial.

La Bonn

 

Am ajuns fără probleme în cursul serii în punctul de frontieră unde am fost întâmpinați de oficialități albaneze. Drumul până la Tirana – un drum de munte în cea mai mare parte neasfaltat, parcurs în toiul nopții, cu mașina de escortă cu girofarul pornit, a fost un calvar. Nu știu cum a rezistat Cezar Corâci, care a condus tot drumul, pentru că eu am coborât din mașină la Tirana amețit și aproape orb. Am fost conduși la casa de oaspeți a Președinției Albaniei, unde ne-au fost repartizate două dormitoare pe care le-am folosit imediat după călătoria foarte obositoare.

A doua zi dimineață surpriza a fost totală, deoarece am aflat că am dormit împreună cu Cezar Corâci în camera lui Enver Hogea. Nu știu ce am fi făcut dacă ni s-ar fi spus cu o seară înainte. A doua seară, ambasadorul României la Tirana ne-a pregătit o surpriză. A organizat o recepție oficială, la care a invitat cea mai mare parte a Guvernului Albaniei. Am avut ocazia să constatăm că mai mulți miniștri, cadre universitare – colegi ai președintelui Berisha, vorbeau perfect românește deoarece făcuseră studiile universitare în România. Atmosfera a fost extrem de prietenească și am discutat în mod special despre reluarea legăturilor culturale cu Albania, care fuseseră în mod tradițional foarte strânse, având în vedere și comunitatea destul de mare de aromâni, care ne-au impresionat prin limba românească pe care o vorbeau.

Drumul de întoarcere a fost la fel de obositor și s-a terminat la fel. La Giurgiu ne-a așteptat aceeași escortă inutilă a poliției și am suportat același girofar orbitor ca și la plecare.

 

Scorul obținut de candidatul Convenției Democrate în anul 1992 a adus o recunoaștere pe plan intern. În anul 1993, de Paști, profesorul Emil Constantinescu a fost invitat împreună cu câțiva colaboratori (subsemnatul și Cezar Corâci) de Patriarhul Teoctist, la slujba de la Mitropolie și ulterior în salonul de protocol, acolo unde am avut surpriza să văd că era prezentă, alături de președintele în exercițiu Ion Iliescu, majoritatea membrilor Guvernului Năstase. A fost o ocazie să discut cu președintele Iliescu, căruia îi fusesem subaltern la Ministerul Apelor și pe care îl cunoșteam bine. Îmi amintesc că, la un moment dat, președintele Iliescu a spus că ne felicită pentru modul în care a fost organizată campania prezidențială în mod special pentru legalitatea gestionării fondurilor financiare deoarece, în ciuda nenumăratelor controale, nu fusese nici o ilegalitate. I-am spus președintelui Iliescu că „vinovatul” este prezent în persoana domnului profesor Cezar Corâci, fostul director mandatar financiar al campaniei și că el poate fi felicitat direct. Atmosfera generală a fost una cordială, fapt datorat atât sărbătorii Pascale, cat și destinderii postelectorale.

 

Costin GEORGESCU

Director al Serviciului Român de Informații (1997-2001). Ambasador al României în Cipru (2001-2004). Director de Dezvoltare la Societatea „R” – România liberă (1992-1996), director executiv al Fundației Române pentru Democrație (1992-1996).

 

 

Aceste amintiri au fost publicate în volumul Emil Constantinescu – Om de știință, Om de stat – Mărturii, editat de Forumul Academic Român și de Fundația Romănă pentru Democrație – ISBN 978-606-16-1031-0

 

 

În încheiere, vreau să urăm, Președintelui Emil Constantinescu, în numele meu și al ziarului Vocea Românului, La mulți ani ! Multă sănătate și multe alte realizări!

 

 

Ioan Cezar Corâci – membru UZPR