Timp de opt decenii, elitele politice și de securitate din Israel au mizat pe un adevăr considerat atât de incontestabil încât nici nu mai trebuia formulat ca atare: acela că sprijinul american nu reprezintă o decizie conjuncturală, ci o stare de fapt de la sine înțeleasă, la fel de perenă ca linia coastei mediteraneene.

Administrațiile se puteau schimba, președinții puteau recurge la mustrări sau lingușiri, însă arhitectura de bază — majoritățile din Congres, simpatia publicului, ajutorul financiar acordat anual și reînnoit pe pilot automat — rămânea de neclintit.

În realitate, lucrurile nu stăteau așa nici măcar în 1973, când Washingtonul a reaprovizionat armata israeliană aflată în dificultate doar după ce a obținut, în lunile ce au urmat, o serie de concesii diplomatice pe care Ierusalimul nu ar fi vrut să le facă.

Cu toate acestea, ipoteza a fost suficient de întemeiată, pentru o perioadă suficient de lungă, încât strategii israelieni au putut considera sprijinul american drept o certitudine structurală, iar nu o variabilă politică.

Această premisă se află acum în pericol. Nu vorbim despre vreo întorsătură nefavorabilă pe câmpul de luptă, nici despre o ascensiune nucleară a Iranului și nici măcar despre următoarea confruntare cu Hezbollah. Cel mai negru scenariu cu care se confruntă acum Israelul este de natură demografică — iar acest lucru se vede deja clar în cifre.

Să începem cu Gallup, care monitorizează simpatiile americanilor în conflictul israeliano-palestinian încă din 2001. În fiecare an al acestui sondaj, israelienii au înregistrat cele mai mari cote de simpatie, devansându-i pe palestinieni chiar și cu peste 40 de puncte. În 2026, pentru prima dată, lucrurile nu au mai stat așa: 41% dintre americani simpatizează acum mai mult cu palestinienii, și doar 36% cu israelienii, o diferență aflată, altminteri, în marja de eroare.

Cifrele Pew spun aceeași poveste dintr-un unghi diferit: 60% dintre adulții americani au acum o părere nefavorabilă despre Israel — o creștere de la 42% în 2022, adică aproape o dublare a nemulțumirii în doar patru ani —, iar 59% nu au încredere în capacitatea lui Netanyahu de a gestiona afacerile internaționale. În rândul democraților, opiniile nefavorabile față de Israel au atins pragul de 80%.

Vestea bună, dacă se poate vorbi despre așa ceva, este că nu asistăm încă la o prăbușire bipartizană. Republicanii favorizează în continuare israelienii mai degrabă decât pe palestinieni, într-un raport categoric de 70 la 13. Vestea proastă pentru Israel este însă că erodarea are loc în rândul tinerilor din ambele partide.

Conform Gallup, tinerii între 18–34 de ani simpatizează în mod clar cu palestinienii — 53%, un nivel record. La rândul său, Pew constată că republicanii sub 30 de ani au încredere în modul în care Trump gestionează relațiile SUA–Israel în proporție de doar 52%, comparativ cu 93% în rândul republicanilor de peste 65 de ani.

Un sondaj realizat anul trecut în rândul tinerilor la Universitatea Yale a cuantificat nemijlocit falia dintre generații, constatând că aceasta este mai adâncă decât oricare alta din viața politică americană: în timp ce generația Baby Boomers înregistrează +34 pe indicele pro-Israel, Gen Z îl prăbușește la -22.

O diferență de 56 de puncte de la o generație la alta nu este o simplă abatere statistică. Ea nu poate fi corectată printr-o o strategie mai eficientă de diplomatie publică, o politică mai abilă de PR digital, sau o nouă vizită de lucru a unei delegații parlamentare americane în regiunea Golan. Este pur și simplu ceea ce se întâmplă atunci când experiența formatoare a unei generații este Războiul de Șase Zile, iar aceea a următoarei generații un război ”transmis în direct” din Gaza.

În acest punct, establishment-ul israelian tinde să apeleze la o analogie familiară — Pearl Harbor, sau chiar octombrie 1973[1]—, mergând pe ideea că un șoc puternic declanșează instinctiv un efect de mobilizare și sprijin necondiționat, determinând recâștigarea simpatiei opiniei publice americane. Evenimentele din 7 octombrie au fost evaluate exact prin prisma unei asemenea așteptări, însă această presupunere s-a infirmat în doar câteva luni.

De fapt, cauza este una structurală, nu sentimentală: simpatia publicului american față de Israel nu a fost niciodată o afinitate culturală abstractă. Ea a fost garantată de un ansamblu specific de circumstanțe din perioada postbelică și din timpul Războiului Rece: memoria Holocaustului, încă vie în experiența directă a generațiilor aflate în viață, existența unui bloc arab susținut de Uniunea Sovietică și un Israel perceput de americani drept o democrație asediată și nu o putere regională deținătoare a celei de-a patra forțe aeriene din lume.

Acele circumstanțe nu se vor mai întoarce. Schimbarea generațională este ireversibilă; ea nu face decât să se acumuleze. Cu fiecare an, un corp electoral configurat într-o măsură tot mai mare de evenimentele din Gaza ia locul unei generații marcate profund de anul 1967.

Mergând cu acest calcul matematic înspre viitor, scenariul cel mai sumbru devine ușor de conturat. Pachetul anual de asistență militară de 3,8 miliarde de dolari, derulat în baza actualului memorandum, este valabil până în 2028; negocierile pentru acordul ce îi va urma vor fi purtate de un Congres format din tot mai mulți parlamentari intrați în politică după 7 octombrie, iar nu înainte.

Protecția automată oferită în Consiliul de Securitate al ONU, vânzările necondiționate de armament, limbajul convențional despre „alianța de neclintit” recitat de fiecare administrație americană de la Bill Clinton încoace – toate acestea nu sunt legi ale fizicii.

Sunt rezultatul unor opțiuni politice, susținute de o coaliție electorală care își încheie vizibil ciclul de viață publică prin îmbătrânire, fiind înlocuită de alegători pentru care sprijinul „de neclintit” nu mai reprezintă o certitudine de la sine înțeleasă, ci o decizie ce trebuie justificată.

Dacă tendința actuală se va menține, peste un deceniu la Washington nu se va mai discuta dacă Israelul trebuie sprijinit, ci în ce condiții, iar guvernele israeliene, obișnuite să considere susținerea americană drept necondiționată, vor fi nevoite să negocieze dintr-o poziție în care nu s-au mai aflat niciodată.

Nimic din toate acestea nu este inevitabil. Opinia publică nu este un bloc încremenit de gheață; ea reacționează la evenimente, iar o soluție diplomatică autentică, o schimbare la nivelul conducerii politice din Israel sau o modificare a naturii următoarei crize ar putea reconfigura această traiectorie.

Însă premisa că, în raport cu publicul american, timpul în sine lucrează în favoarea Israelului — că relația dintre cele două țări este garantată pentru totdeauna și nu necesită înțelegeri politice care devin tot mai disputate și care trebuie reînnoite permanent — este singurul calcul pe care strategia de securitate a Israelului nu își mai poate permite să se bazeze.

Leon Hadar, este jurnalist, blogger și scriitor american, de origine israeliană. Critic de multă vreme al politicii americane în Orientul Mijlociu, el a fost cercetător la Institutul Cato, iar în prezent este cercetător principal la Foreign Policy Research Institute.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile pentru verificarea informațiilor pot fi gasite în articolul după care s-a făcut traducerea.

[1]Războiul de Yom Kippur