Germanii tocmai au pus mâna încă un presupus membru al grupului care, în septembrie 2022, a aruncat în aer gazoductele Nord Stream. Volodymyr Zhuravlev, un scafandru de mare adâncime, a fost reținut săptămâna trecută în orașul de coastă croat Pula. Printr-o coincidență de-a dreptul fantastică, se pare că acesta lucra în calitae de consultant pe platourile de filmare pentru producția următorului film al regizorului Doug Liman, Snake Island, despre echipa de scafandri ucraineni care ar fi desfășurat operațiunea Nord Stream.

Bombardarea gazoductelor Nord Stream — care până atunci furnizaseră Germaniei gaz rusesc ieftin — a dat la iveală un aspect până acum ascuns al strategiei de apărare militară a Ucrainei. A devenit clar că ucrainenii urmăreau să distrugă relația ruso-germană, pe care o considerau o amenințare directă la adresa propriei securități.

Primul proces penal privind Nord Stream va începe pe 26 octombrie, la Hamburg, și va scoate la iveală numeroase detalii neplăcute. Procurorii ar putea pune întrebări precum: cine a ordonat atacurile? Ce știa președintele Volodymyr Zelensky? Când a aflat?

Ca urmare a atacului, Germania se confruntă cu o criză energetică care a devenit, de acum, cronică. Și deși nu cred că procesul va afecta sprijinul imediat pentru Ucraina, acesta ar putea — în funcție de ce se va dezvălui — să facă Germania mult mai reținută în a susține, pe viitor, aderarea Ucrainei la UE și NATO.

Gazoductele au o istorie lungă în spate. Relația energetică a Germaniei cu Rusia datează încă din anii ’70. Gerhard Schröder, fost cancelar german și prieten personal al lui Vladimir Putin, a accelerat puternic această relație la începutul anilor 2000, când a lansat proiectul gazoductelor din Marea Baltică, cunoscut ulterior sub numele de Nord Stream. Primul gazoduct, devenit funcțional în 2011, lega zona din apropierea orașului Sankt Petersburg, din Rusia, de landul Mecklenburg-Pomerania Inferioară, din estul Germaniei. Înainte de invazia Rusiei în Ucraina, Nord Stream 1 asigura Germaniei 55% din necesarul de gaz. Nord Stream 2, finalizat abia în 2021, avea capacitatea de a spori substanțial aceste livrări.

Nemții au tratat afacerile cu Rusia ca pe un domeniu complet separat de geopolitică. Înainte de război, răspunsul standard pe care îl primeai de la oficialii germani era că stimularea comerțului reprezintă una dintre cele mai bune căi de democratizare a Rusiei. Ei numeau asta Wandel durch Handel — schimbare prin comerț. Iar ceva care sună atât de frumos, n-are cum să nu fie adevărat.

Cine a ordonat atacurile? Ce știa președintele Zelenski? Când a aflat?

Țările din Europa de Est, în special Polonia, au privit gazoductele Nord Stream ca pe o amenințare. Dacă Germania devenea dependentă de gazul rusesc, Polonia s-ar fi trezit din nou încercuită de o alianță ostilă. Ulterior, Franța s-a alăturat, la rândul ei, grupului de critici.

Mai mult, Congresul SUA a adoptat legi succesive, susținute atât de democrați, cât și de republicani, pentru a impune sancțiuni germanilor implicați în proiect. Nu l-au vizat pe Schröder personal — care era președintele consiliului de supraveghere al proiectului —, ci pe Matthias Warnig, directorul executiv al Nord Stream. Warnig era un fost ofițer Stasi din Germania de Est și un alt prieten apropiat al lui Putin.

În cei doi ani premergători invaziei Rusiei în Ucraina, diplomația gazoductelor a devenit deosebit de tensionată. Eu însumi am criticat proiectul, pe considerentul că făcea Germania dependentă de gazul rusesc și submina solidaritatea europeană. La acel moment, spre deosebire de toate celelalte țări, Germania nu gândea energia în termeni geopolitici.

Cu câteva zile înainte ca Putin să invadeze Ucraina, guvernul german a fost de acord să suspende gazoductul Nord Stream 2, care fusese construit, dar fără a fi pus, încă, în funcțiune. Iar, în momentul invaziei, proiectul a fost abandonat definitiv.

Totuși, gazoductul mai vechi, Nord Stream 1, rămânea operațional. Până și Partidul Verzilor — singurul partid german mare care se opusese construcției Nord Stream 2 — a susținut continuarea funcționării Nord Stream 1. La acea vreme, Verzii erau responsabili de politica energetică în guvernul german. Germania renunța, treptat, la energia nucleară și la cărbune și chiar dacă cea mai mare parte a energiei provenea din surse regenerabile, tot avea nevoie de gaz, pentru a acoperi perioadele fără vânt și fără soare.

Existau, desigur, și furnizori alternativi. De exemplu, SUA și Qatarul vindeau gaz sub formă lichefiată (GNL) — însă, în acea perioadă, Germania nu deținea infrastructura necesară pentru a-l procesa. În plus de asta, gazul din Rusia era pompat direct în rețeaua națională.

Fiecare dintre cele două gazoducte, atât Nord Stream 1 cât și Nord Stream 2, era alcătuit din câte două conducte masive. Pe 26 septembrie 2022, trei dintre cele patru conducte, inclusiv cele două care formau Nord Stream 1, au explodat, în apropierea insulei daneze Bornholm. Inițial, toată lumea i-a bănuit pe ruși. Apoi, jurnalistul american Seymour Hersh a publicat un articol în care susținea că explozia a fost orchestrată la ordinul CIA.

În cele din urmă, procurorul german a stabilit că atacul a fost lansat de pe un iaht cu pânze, închiriat în Germania, de un grup de cetățeni ucraineni, care aveau legături cu armata și serviciile secrete ucrainene. Inițial, guvernul ucrainean a încercat să abată atenția de la aceste probe, susținând că complotul a fost finanțat de un privat înstărit. Dar acea versiune a fost între timp infirmată.

Operativii erau experți în explozibili și scafandri de mare adâncime, extrem de bine antrenați. Gazoductele se aflau la 80 de metri sub nivelul mării. Or, scufundarea la o asemenea adâncime nu se poate învăța la clubul local de scuba diving. Procurorul german a stabilit că a fost o operațiune militară în toată regula. Cantitatea fizică estimată de explozibil C4 folosit pentru detonarea gazoductelor a fost de ordinul a 50-100 de kilograme. Doar guvernele dispun de asemenea cantități de explozibili.

Procurorul german a emis un mandat european de arestare pe numele agenților. Prima arestare a avut loc în luna august a anului trecut, când poliția italiană l-a reținut pe Serhiy Kuznetsov, presupusul lider al operațiunii, care se afla, imprudent, în vacanță. El a fost extrădat în Germania și plasat într-o închisoare de maximă securitate. Procesul său urmează să înceapă în această toamnă.

Ceea mă derutează este motivul pentru care Kuznetsov a crezut că-și poate petrece vacanța, în siguranță, în UE. Și mai uluitor este faptul că al doilea suspect, Volodimir Juravlev, pe care autoritățile poloneze au refuzat anterior să-l extrădeze, a crezut, la rândul său, același lucru. A fost reținut, săptămâna trecută, de poliția croată, iar în prezent așteaptă să fie extrădat în Germania. Acesta este un aspect al poveștii care mi se pare inexplicabil. Vorbim despre agenți extrem de bine antrenați, care folosesc pașapoarte false. De ce ar vrea să-și facă vacanțele în locuri nesigure?

Până aici, avem toate ingredientele unui roman captivant de spionaj. Dar e totodată o poveste cu miză politică. Detaliile vor conta. Jurnalistul Bojan Pancevski de la The Wall Street Journal susține în cartea sa, The Nord Stream Conspiracy, că atacul a fost orchestrat de rețeaua militară și de informații a Ucrainei, iar Valeri Zalujnîi — pe atunci comandant-șef al forțelor armate ucrainene, iar în prezent ambasadorul Ucrainei în Marea Britanie — a fost cel mai înalt oficial implicat. Nu știm dacă Zelenski a dat ordinul sau dacă a fost doar informat. Nu cred că are o importanță reală. În calitate de președinte, el poartă răspunderea pentru acțiunile armatei și ale serviciului său de informații. Ce contează cu adevărat este că un commando ucrainean a sabotat infrastructura energetică critică a unei țări prietene.

Presa a scris despre exploziile la gazoduct și urmările imediate ale acestora fără prea mult entuziasm. Bănuiesc că editorii nu au vrut să fie acuzați că diseminează propagandă anti-ucraineană. Mass-media susținea Ucraina — iar povestea gazoductului nu se potrivea deloc cu cultul personalității creat în jurul lui Zelenski. De asemenea, guvernul german nu a comentat acțiunile procurorului. Însă merită amintit că, dacă ar fi vrut, atât Olaf Scholz, cât și Friedrich Merz ar fi putut opri ancheta. Polonezii sunt indignați că nu au făcut-o. Săptămâna trecută, premierul polonez Donald Tusk a declarat că o crimă mult mai mare decât distrugerea gazoductelor a fost, de fapt, construcția lor. Îmi amintesc și postarea pe Twitter a actualului ministru de externe polonez, Radosław Sikorski, care la momentul exploziilor, era europarlamentar la Bruxelles — „Mulțumim, SUA!”, a scris el.

Așadar, a fost într-adevăr o conspirație? De-a lungul carierei mele jurnalistice, am ajuns la concluzia că există mai puține conspirații reale decât cred cei mai mulți dintre noi. De cele mai multe ori, ceea ce pare, de la distanță, o conspirație, este, de regulă, doar o înșiruire de gogomănii și erori stupide. Cred că, de data aceasta vorbim despre o eroare uriașă de calcul a ucrainenilor. În vara anului 2022, aceștia izbutiseră să-i respingă pe ruși și războiul evolua în favoarea lor. Toată lumea își dorea o fotografie cu Zelenski. Ucrainenii au crezut că sta în puterea lor să se asigure că germanii nu vor reveni la vechea lor amiciție cu rușii. Însă, după ce administrația Trump a sistat sprijinul financiar, și cea mai mare parte a celui militar, pentru Ucraina, Germania a rămas principalul susținător al ei.

Oricum s-ar încheia această poveste, nu mă aștept ca Germania să revină la vechile sale reflexe naive, pro-ruse. Germania nu își va mai permite să depindă de gazul rusesc. Totuși, nu pot exclude posibilitatea ca, după încheierea războiului, să redeschidă cel puțin una dintre conducte, câtă vreme va rămâne dependentă de gazele naturale, iar Rusia ar putea deveni unul dintre numeroșii săi furnizori. O singură iarnă mai aspră este de ajuns pentru a declanșa o criză energetică, iar când se va întâmpla asta, ni-i vom aminti cu precizie pe cei care au aruncat în aer gazoductele. De fapt, bănuiala mea e că, în viitor, sprijinul Germaniei pentru Ucraina va fi mai puțin entuziast decât ar fi putut fi dacă infrastructura ei rămânea intactă.

Procesul va scoate la iveală o mulțime de detalii picante. Presa va reflecta subiectul. Alternativa pentru Germania (AfD), face deja mult caz pe această temă. Întrebarea pe care o pun ei: ”De ce să sprijinim o țară care ne aruncă în aer infrastructura?” este o întrebare dificilă. Guvernul german, cu siguranță, nu a dat, cel puțin deocamdată, niciun răspuns.

Wolfgang Münchau este directorul Eurointelligence și editorialist la UnHerd.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici

Linkurile de verificare a informaței pot fi accesate în articolul original, după care s-a făcut traducerea.