Pe la mijlocul anilor ’60, lucram pentru The United States Navy’s Bureau of Ships, gestionând achiziția și distribuția radarelor către navele care operau în apele vietnameze. Ceva mai târziu, în cursul aceluiași deceniu, am ocupat un post de asistent în cadrul Proiectului de Cercetare a Logisticii Navale. Mergeam la lucru îmbrăcat în costum. Aveam un salariu invidiat de toți colegii mei de promoție. Eram, conform criteriilor convenționale, un om realizat.

In timpul meu liber, m-am dus la Spitalul Militar al Armatei „Walter Reed” și, la centrul principal al Armatei pentru recuperarea mutilaților de război, am intervievat opt veterani răniți — oameni care își pierduseră picioare, tălpile, ochii și maxilarele într-un război a cărui logistică o asiguram.

Unul dintre aceștia avea în spate cincisprezece luni de spitalizare și leziuni permanente la plămâni, urechi și abdomen. Familia lui trăia cu 145 de dolari pe lună. Un altul, căruia un lunetist îi zburase maxilarul inferior, era de părere că Ho Chi Minh era un fel de George Washington al Vietnamului. Iar un al treilea a conchis: ”Dacă aș fi în locul celor ce demonstrează împotriva acestui război, aș face același lucru. Nu îi învinovățesc niciun pic că nu vor să se ducă acolo.”

Peste numai câteva zile mă aflam pe Constitutuion Avenue relatând despre un protest masiv pentru ziarul studențesc al Universității George Washington. Legitimația de presă îmi oferea o calitate oficială acolo. Sufletul meu era însă alături de mulțime. La un moment dat, Poliția a ieșit brusc dintr-o clădire federală și a împroșcat cu gaze lacrimogene, blocându-ne retragerea și forțându-ne să trecem direct prin perdeaua de gaz pentru a ieși. Aproape că am orbit. Partea din față a hainei mi s-a umplut de mucus. Timp de cinci minute, abia dacă am mai putut respira.

Am continuat să lucrez pentru Departamentul Apărării încă câțiva ani — ocupând ulterior poziții în sectorul tehnologiei informației, la Departamentul Armatei, Agenția de Comunicații a Apărării și altele. În 1974, eu și soția mea, Jeanne, ne-am dat amândoi demisia. Nu a fost, propriu-zis, un act politic. Dar nici nu a fost un gest cu totul străin de o astfel de semnificație. Nu ne-am mai întors niciodată acolo.

Nu spun această poveste pentru a mă erija în vreun erou. Eram un tânăr plătit de guvern, purtând o haină militară verzuie și încercând să dau un sens contradicțiilor în mijlocul cărora trăiam. Acele contradicții n-au dispărut niciodată. Doar s-au tot înmulțit.

În deceniile care au urmat, am observat același tipar repetându-se la nesfârșit, ca un refren terifiant. Un stat pornește războiul, iar apoi realizează că nu poate obține ceea ce dorea. Pentru agresor, bilanțul este, aproape fără excepție, catastrofal iar învățămintele sunt întotdeauna ignorate.

Urmăriți șirul evenimentelor de după 1900. Germania a declanșat Primul Război Mondial și a fost dezmembrată la Versailles. Japonia și Germania au început împreună cel de-Al Doilea Război Mondial, căutând dominația și lărgirea spațiului vital — dar s-au ales cu pârjolul cu bombe incendiare de la Dresda și dezastrul atomic de la Hiroshima și Nagasaki. Argentina a ocupat Insulele Falkland și a fost alungată în zece săptămâni. Irakul a invadat Kuweitul și a fost scos de acolo de o coaliție de treizeci și cinci de națiuni. Uniunea Sovietică a intrat în Afganistan și, un deceniu mai târziu, s-a întors șchiopătând acasă. Statele Unite au invadat Irakul în 2003 pentru a distruge arme care nu existau, apoi și-a petrecut următoarele două decenii încercând să repare dezastrul pe care l-a provocat.

Mai recent, Rusia avansează în Ucraina într-un ritm care nu i-ar permite finalizarea izbânzii nici măcar până la sfârșitul acestui secol. Operația specială a președintelui rus Vladimir Putin, lansată special pentru a preveni extinderea NATO, a generat sute de kilometri suplimentari de graniță NATO prin Finlanda și Suedia, care s-au alăturat alianței ca urmare directă a războiului. Agresorul și-a înrăutățit dramatic situația strategică, deși a pornit la război pentru a și-o îmbunătăți.

Asemenea multor agresori dinaintea lor, America și Israelul au început războiul împotriva Iranului cu mari speranțe. Însă încercarea lor de decapitare a conducerii s-a soldat cu apariția unui succesor și mai radicalizat, având legături strânse în cele mai extremiste facțiuni ale țării, o conflagrație regională, un șoc petrolier resimțit pretutindeni în lume și atacuri punitive asupra bazelor aliate. Strategia de schimbare a regimului prin lichidarea liderului nu s-a soldat cu rezultatele așteptate. Din contră, le-a confirmat cetățenilor că tot ceea ce li se spusese despre intențiile americanilor era adevărat.

De cele mai paradoxale efecte ale propriilor acțiuni au avut parte Germania și Japonia. Ambele state au intrat în noul secol mistuite de ambiții de dominație regională și preeminență economică. Ambele au declanșat războaie catastrofale pentru a-și atinge acele obiective. Și ambele și-au văzut orașele transformate în mormane de moloz.

Și totuși, până la sfârșitul secolului trecut, Germania a devenit motorul economic incontestabil al Europei, influența sa asupra continentului depășind cu mult tot ceea ce au izbutit să obțină ulterior armatele lui Adolf Hitler. După cum, Japonia  este, de asemenea, o superputere industrială și tehnologică, produsele și cultura sa pătrunzând în fiecare colț al globului. De fapt, de-a lungul deceniilor, ambele națiuni au izbutit să obțină, prin mijloace pașnice, mult mai mult decât au râvnit să-și adjudece prin vărsare de sânge — beneficii mai solide, mai trainice și la un preț infinit mai mic.

Acest lucru sugerează un principiu care ar trebui să fie evident, deși se pare că nu este: orice stat suficient de puternic pentru a lansa o campanie militară de anvergură este, aproape prin definiție, suficient de puternic pentru a-și urmări interesele prin diplomație, pârghii economice și răbdare strategică. Rentabilitatea investiției în război — măsurată în vieți omenești, resurse financiare și câștiguri reale durabile —are un bilanț dezastruos în comparație cu alternativele. Chiar și atunci când câștigi.

Atunci, totuși, de ce continuă liderii să pornească războaie? Un răspuns onest nu rezidă doar în erorile de calcul strategic, deși acestea sunt mereu prezente. De mult prea multe ori, este vorba despre orgoliu. Este beția puterii. Este foamea de a fi perceput drept un lider puternic, hotărât, providențial. Cei care își împing națiunile în conflicte, o fac nu în urma unor analize reci de tip cost-beneficiu, ci din cauza convingerii lor catastrofale că violența este o scurtătură către putere.

În această privință, verdictul istoriei este lipsit de ambiguitate. Scurtătura este, de fapt, o fundătură. Războaiele declanșate de agresori tind să-i distrugă nu doar pe inamici, ci și pe ei înșiși. Obiectivele care păreau să justifice vărsarea de sânge ajung să fie atinse, în cele din urmă, de cei răbdători și pașnici.

Mă aflam pe Constitution Avenue, aveam 26 de ani și abia reușeam să respir, cu hainele îmbibate de gaze lacrimogene. Și de atunci încolo, am privit mereu același război, început și reînceput din aceleași motive, la nesfârșit, doar în locuri și sub nume diferite. Nimeni nu câștigă. Cifrele vorbesc de la sine. Dar cine stă să mai facă socoteala?

Curtis C. Morgan a lucrat timp de patruzeci de ani în domeniul tehnologiei informației, colaborând cu The U.S. Navy’s Bureau of Ships la sistemele radar din epoca Vietnamului, iar ulterior dezvoltând unul dintre primele sisteme de e-mail prin satelit pentru remorcherele fluviale. A administrat o fermă cu 400 de stupi în Pennsylvania, a predat în școli din Australia și Noua Zeelandă, iar acum, la optzeci de ani, participă la competiții de atletism pentru veterani. Locuiește în nordul Virginiei.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici