Într-una dintre cele mai remarcabile povestiri ale sale, Povestea războinicului și a captivei, Jorge Luis Borges povestește două episoade istorice, aparent fără legătură între ele. Unul îl are ca subiect pe Droctulft, un războinic lombard care, potrivit lui Paul Diaconul, își abandonează, la un moment dat, poporul, pentru a apăra Ravenna. [Droctulft dezertează și trece de partea bizantinilor  în jurul anului 584 d.Hr., (secolul al VI-lea d.Hr.), în timpul domniei împăratului Mauriciu.] Celălalt povestește despre o englezoaică capturată de triburile indigene de la granița cu Argentina care, după ani petrecuți în sălbăticie, refuză să se întoarcă în societatea europeană. Simetria este frapantă. Droctulft, un barbar, alege civilizația; englezoaica alege barbaria. Concluzia este evidentă: civilizația nu este doar o moștenire. Ea nu poate fi considerată un dat, trebuie aleasă, apărată – sau abandonată cu totul.

Mă gândesc deseori la acest paradox atunci când observ poziționările politice deseori incoerente, sau pur și simplu dictatoriale, ale unor politicieni occidentali. După cum, în ultimele decenii, a devenit din ce în ce mai obișnuit ca guvernele fostelor democrații liberale să sprijine, să tolereze sau să scuze regimuri ale căror structuri politice se bazează pe absolutism ideologic. Aceste alinieri apar sub diferite forme: parteneriate strategice, acorduri diplomatice, cooperare financiară și logistică discretă – sau tăcerea cea mai asurzitoare. Toate acestea ridică o întrebare tulburătoare. De ce societățile cu o lungă tradiție de susținere a libertății de exprimare și a pluralismului devin complicii – în mod deschis sau tacit – unor autocrații care resping chiar aceste principii sau, mai rău, alunecă ele însele în totalitarism?

Răspunsul, desigur, constă, parțial, în aritmetica rece a geopoliticii. Resursele strategice, echilibrele regionale de putere, cooperarea în domeniul serviciilor de informații și legăturile economice surclasează dilemele filosofice. Pragmatismul politic nu este deloc o invenție modernă. Atât imperiile, cât și republicile s-au aliat dintotdeauna cu parteneri dubioși ori de câte ori circumstanțele au cerut acest lucru. Totuși, frecvența și amploarea unor astfel de poziționări sugerează astăzi ceva mai profund decât pragmatism pur și simplu. Ele sugerează o estompare treptată a granițelor morale care dezvăluie, la lumina zilei, structura intimă a acestor națiuni așa zis democratice. În aceeași ordine de idei, trebuie spus că, și pe plan intern, birocrațiile statelor moderne își urmăresc tot mai mult propriile interese și nicidecum consecvența morală sau măcar binele comun.

Civilizația nu este doar o chestiune de dezvoltare tehnologică sau bogăție economică. În esență, este o arhitectură fragilă a normelor și tradițiilor comune: statul de drept, libertatea conștiinței, acceptarea opiniilor divergente și convingerea că puterea politică este limitată de standarde constituționale, mai degrabă decât sacralizată prin voință divină sau purism ideologic. Există o simetrie sinistră în felul în care democrațiile apusene nu doar că se aliază docile cu potentați care sfidează deschis aceste precepte, dar au început să facă ele însăși rabat de la principiile democratice. Numai că procedând astfel, ele erodează chiar acea diferență care le conferea, cândva, o identitate distinctă.

Droctulft aprecia ceva ce birocrații moderni – aleși sau nealeși – ignoră cu ostentație în zilele noastre. În 568, lombarzii au cucerit Valea Po, îngenunchind oraș după oraș pe aproape întreg cuprinsul nordului Italiei. Unele fortărețe – în special Ravenna, care a rămas centrul autorității bizantine (romane) în Italia – au încercat să reziste. Barbarul a fost atât de mișcat de spledoarea orașului, încât a trecut de partea bizantinilor și a murit apărându-l împotriva propriilor săi camarazi. Iar ceea ce l-a impresionat nu au fost nici zidurile, și nici bogăția, el a fost fermecat de civilizație – de un sistem de norme și valori care s-au dovedit mai puternice decât loialitatea tribală.

”Venea din pădurile de nepătruns ale mistrețului și ale zimbrului; era alb, curajos, nevinovat, crud, loial căpitanului și tribului său, iar nu universului. Războiul îl aduce la Ravenna și acolo vede ceva ce n-a mai văzut niciodată, sau n-a văzut cu adevărat. Vede lumina zilei și chiparoșii și marmura. Vede un întreg care este multiplu fără să fie dezordonat; vede un oraș, un organism făcut din statui, temple, grădini, locuințe, trepte, amfore, capiteluri, din spații rânduite și deschise. Niciuna dintre aceste făptuiri (știu bine) nu-l impresionează prin frumusețe; îl mișcă așa cum ne-ar putea mișca astăzi o mașinărie complexă, al cărei scop ne este necunoscut, dar în a cărei alcătuire am ghici o inteligență nemuritoare. Poate că îi e de ajuns să vadă un singur arc, cu o inscripție de neînțeles în litere romane eterne. Deodată, acea revelație, Orașul, îl orbește și îl preschimbă. Știe că în el va fi un câine sau un copil și că nu va ajunge nici măcar să-l înțeleagă, dar mai știe și că acesta valorează mai mult decât zeii săi, și decât credința jurată, și decât toate mlaștinile Germaniei. Droctulft dezertează și trece să lupte pentru Ravenna. Moare, iar pe mormântul său sunt dăltuite cuvinte pe care el nu le-ar fi înțeles:

Contempsit caros, dum nos amat ille, parentes,

Hanc patriam reputans esse, Ravenna, suam.” [trad. Cristina Hăulică]

Cu toate acestea, drumul în sens invers — cel al civilizatului care îmbrățișează barbaria — nu este mai puțin posibil.

Borges ilustrează acest lucru prin povestea englezoaicei care, spre sfârșitul secolului al XIX-lea – conform celor auzite de la bunica sa – după ani petrecuți printre indigeni, le adoptase într-atât obiceiurile, încât a refuzat să se mai întoarcă la viața de dinainte.

Alegerea ei nu este explicată. Este prezentată ca un fapt pur și simplu. Pășise într-o lume de unde revenirea era imposibilă – sau nedorită. Civilizații întregi pot trece prin metamorfoze asemănătoare.

„Spunea că e din Yorkshire, că părinții ei emigraseră la Buenos Aires, că-i pierduse într-o incursiune a indienilor, că fusese răpită de aceștia și că acum era soția unui căpetenii, căruia îi dăruise deja doi copii, și care era foarte viteaz. Spunea toate acestea într-o engleză aspră, amestecată cu vorbe araucane sau de prin pampas. În spatele povestirii ei se ghicea o viață sălbatică: corturile din piele de cal, focuri de băligar, ospețe cu carne friptă sau măruntaie crude, marșuri tăcute în zori de zi; năvala în țarcuri, urletul și jaful, războiul, cirezile mari mânate de călăreți goi, poligamia, duhoarea și magia.” [trad. Cristina Hăulică]

Atunci când guvernele occidentale tratează extremiștii ca pe niște parteneri obișnuiți, scuză în mod repetat represiunea, sau, din sete de putere, o practică chiar ele însele, ele normalizează tocmai forțele opuse principiilor pe care pretind că le apără. Pericolul nu este colapsul imediat; ci ceva mult mai subtil: obișnuința.

Dacă apărarea libertății devine doar retorică de doi bani, în timp ce politica se adaptează din ce în ce mai mult la reglementări nedemocratice, distincția dintre civilizație și barbarie devine tot mai puțin vizibilă. Ceea ce odinioară părea de la sine înțeles din punct de vedere moral devine negociabil din punct de vedere politic. Aceasta nu înseamnă că politica, fie aceasta internă sau internațională, poate fi confundată cu o cruciadă pentru puritate. Alianțele politice sunt rareori imaculate, iar diplomația necesită compromisuri. Există totuși un prag critic între gestul diplomatic și indiferența morală. O civilizație supraviețuiește doar atunci când este prețuită de marile majorități, care își amintesc ce reprezintă și îi resping pe cei care, în numele unor fetișuri ideologice extrem de profitabile, deschid poarta către barbarie.

Nuvela lui Borges nu este nici romantică, nici simplistă. Civilizația nu este garantată de naștere, geografie sau prosperitate economică. Este susținută de loialitatea față de anumite principii, chiar și atunci când circumstanțele ne tentează să le lăsăm deoparte. Droctulft a ales să apere un oraș care întruchipa aceste valori. Englezoaica captivă a ales să le abandoneze.

Civilizația și barbaria nu sunt teritorii pe o hartă. Atât una, cât și cealaltă consituie, în esență, precipitate educaționale care modelează mintea și determină dacă indivizii se manifestă ca oameni liberi sau se mișcă precum vitele într-un țarc. Linia care le separă trebuie să fie clar definită și ferm apărată de interesele obscure ale oportuniștilor de ocazie.

Gustavo Jalife este un autor bilingv. Colecția sa de eseuri Der Führer is Your Daddy poate fi citită pe www.gjensayos.wordpress.com. El este un colaborator constant al vozpopuli.com, un ziar online cu sediul în Madrid.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici