Tudor Arghezi
Omenirea s-a obișnuit să-și împartă viața în porții de câte douăsprezece luni, despărțite printr-o noapte de zgomot, de urări și de speranțe care mai de care mai guralive. Ne închipuim, la fiecare întâi ianuarie, că timpul a întors o pagină și că, pe cea nouă, vom scrie numai lucruri frumoase, ca în caietele de școală primară, când cerneala nu se lăsa cu pete și degetele nu erau încă pline de bătături.
Dar timpul, acest bătrân fără urechi și fără inimă, nu știe de calendarele noastre. El curge dintr-o bucată, ca un fluviu care nu se uită la maluri. Anul nou nu e nou decât în mintea noastră. În realitate, el e același an bătrân, care își continuă drumul, aducând cu sine aceleași griji, aceleași nevoi și aceleași întrebări fără răspuns.
Și totuși, câtă frumusețe e în această minciună pe care ne-o spunem singuri! Avem nevoie de un prag. Avem nevoie să credem că putem lăsa în pragul acesta, ca pe niște ghete noroioase, toate urâțeniile anului trecut. Avem nevoie să ne privim unii pe alții cu o bunătate de împrumut, dacă una adevărată n-avem de unde scoate, și să ne spunem „La mulți ani!” cu o convingere care, deși șubredă, ne încălzește inima.
Rostul Anului Nou nu este să ne aducă o lume nouă, ci să ne dea puterea de a o privi pe cea veche cu alți ochi. Să fim, măcar o zi, mai curat dăltuiți în sufletul nostru, ca o monedă nouă care n-a apucat încă să se murdărească prin buzunarele vieții. Dacă am reuși să păstrăm măcar o fărâmă din prospețimea acestei dimineți de ianuarie pe tot parcursul anului, am fi, poate, mai aproape de ceea ce am visat să fim.
Textul a fost publicat inițial în „Bilete de Papagal” (fondată în 1928). Ulterior, el a fost republicat în numeroase ediții ale operelor sale complete.
