Joia trecută, bruxellezii s-au trezit învăluiți în fum, urletul sirenelor și mârâitul tractoarelor. Cartierul European – inima administrativă a Uniunii – s-a transformat, timp de câteva ore, într-un adevărat câmp de luptă. Grenadele fumigene, șarjele poliției și punctele de acces blocate au caracterizat o zi în care agricultorii europeni, epuizați de avertismente ignorate și promisiuni amânate la nesfârșit, au decis să se facă auziți cu forța.

Nu este vorba doar de încă un protest al unei categorii sociale, ci de frustrarea acumulată față de o clasă birocratică care pălăvrăgește la nesfârșit și oferă extrem de puțin. Violența – tot mai mare, incontestabilă și profund dezagreabilă – nu a apărut din nimic, ci este simptomul vizibil al unei fracturi politice pe care Bruxellul a refuzat ani de zile să o recunoască.

Protestul nu a avut loc în vid. A coincis – nicidecum întâmplător – cu încă o amânare de ultim moment a acordului UE-Mercosur, un acord comercial care se negociază de 25 de ani și care, încă o dată, a rămas fără nicio finalitate. Italia, aflată sub presiunea puternică a sectorului agricol, a forțat amânarea și a lăsat acordul în suspensie politică, întărind un adevăr incomod: Mercosur nu s-a bucurat niciodată de un sprijin larg sau autentic în întreaga Europă. Încă de la început, a fost un proiect pornit de sus în jos, elaborat în lipsa unui consens social solid, nu de către parlamentele naționale, ci de către tot soiul de ”summituri, ”comisii” și ”consilii”.

Bruxellul continuă să vorbească despre „lanțuri de aprovizionare sigure”, „reziliență strategică” și „autonomie”. Dar dacă ieșim din instituții și îi ascultăm pe cei care lucrează pământul, rezultă o concluzie cu totul diferită: în realitate, singurul lucru care pare să conteze cel mai puțin este producerea alimentelor. Or, în lipsa acestora nu poate fi vorba de nicio suveranitate.

Pe măsură ce își accelerează retorica privind reînarmarea, planificarea industrială și scenariile de conflict,Uniunea Europeană pare să uite o lecție fundamentală a istoriei: în orice criză – și mai ales în război – oamenii trebuie să mănânce. Nu poate exista o apărare europeană credibilă dacă mediul rural este sufocat, dacă producția internă este înlocuită cu importuri supuse unor standarde diferite, sau dacă fermierii sunt tratați nu ca un atu strategic ci, mai degrabă, ca un inconvenient ideologic. Dimensiunea socială contează, de asemenea: dacă obiectivul este, într-adevăr, stabilitatea internă, atunci transformarea alimentelor într-un lux este un punct de plecare periculos.

Acordul Mercosur surprinde această contradicție aproape perfect. Este prezentat ca un triumf geopolitic și comercial major, însă segmente largi ale societății îl văd ca pe o amenințare directă la adresa modelului agricol european. Nu doar din motive economice, ci și din motive culturale și sociale. Agricultura nu este o coloană dintr-o foaie de calcul Excel; este teritoriu, comunitate și continuitate. Multe țări europene – în special Spania – s-au bucurat cândva de un grad ridicat de securitate alimentară, satisfăcând nevoile de bază ale populației cu relativă ușurință. Cineva a decis că și acest lucru trebuie să se schimbe.

Susținătorii acordului susțin că întârzierile repetate dăunează credibilității internaționale a Uniunii Europene. Poate. Dar întrebarea fundamentală este următoarea: ce credibilitate își păstrează o Uniune atunci când nu își poate alinia politica comercială cu supraviețuirea propriilor producători? Ce legitimitate are un proiect european atunci când avansează doar prin ocolirea, diluarea sau neutralizarea rezistenței naționale?

Scenele din Bruxelles, cu grenade fumigene explodând în fața unor clădiri din care se predică la nesfârșit dialogul, sustenabilitatea și participarea, au surprins momentul politic cu o limpezime brutală. Acest conflict nu mai este doar tehnic sau comercial. Este politic. Și este social. Fiecare întârziere a Mercosur nu este o anomalie, ci o confirmare suplimentară a faptului că consensul nu a existat niciodată.

Bruxellul ar putea continua să câștige timp, sperând că oboseala sau fragmentarea vor dezamorsa protestele. Dar ceea ce s-a întâmplat pe străzi sugerează contrariul: mediul rural și-a dat seama că, dacă nu se impune, dispare din ecuație. Și când cei care produc alimente simt că nu mai au nimic de pierdut, stabilitatea politică nu mai poate fi considerată de la sine înțeleasă. Bruxellesul și-a găsit în sfârșit kriptonita – și este grăitor că aceasta provine de pe ogoare.

Marea ironie este că, în numele viitorului, Uniunea Europeană neglijează o necesitate fundamentală. Securitatea energetică, apărarea comună, autonomia strategică – aceste concepte sunt repetate ca niște mantre. Dar fără securitatea alimentară, ele nu sunt decât vorbe goale.

Protestele de la Bruxelles nu au amânat adoptarea Mercosur din întâmplare. Au făcut-o pentru că au expus, în cel mai evident mod posibil, prăpastia dintre Europa reală și Europa proiectată de sus. Și pentru că au readus pe ordinea de zi un adevăr inconfortabil: nu poți guverna la nesfârșit împotriva celor care susțin țara cu munca lor.

Fumul se va risipi. Tractoarele vor pleca. Dar problema rămâne. Și va deveni din ce în ce mai dificil de ignorat.

Javier Villamor este un jurnalist și analist spaniol. Stabilit la Bruxelles, scrie despre NATO și UE la europeanconservative.com. Are peste 17 ani de experiență în politica internațională, apărare și securitate. De asemenea, face și o muncă de consultant, oferind perspective strategice asupra problemelor globale și dinamicii geopolitice.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici