Vă reamintim ca in articolul „Impresionism și postimpresionism –

Impresionismul românesc” am vorbit despre pictorul Neculai Iorga

Privind în urmă la succesiunea de avataruri stilistice şi tematice care înseamnă de fapt chiar cariera sa artistică, Neculai Iorga nu are de ce să fie neliniştit: încercând să se schimbe cu măsură, nu a păşit niciodată alături de drum şi a rămas mereu în gardă faţă de sine însuşi, astfel că acum, la aproape 90 de ani, îşi poate permite aventura de a se întoarce îmbogăţit afectiv şi mult mai înţelept spre figurativul iniţial, abordându-l dintr-o cu totul altă perspectivă şi având siguranţa deplină că nu va rătăci calea. Îl călăuzeşte, înainte de toate, aceeaşi veche credinţă potrivit căreia, o dată cu următoarea lucrare, este posibil să afle în sfârşit în ce anume constă marele secret al potrivirii perfecte a culorii cu forma.

Autoportret în atelier

Vă reamintim cum a început povestea…Pictorul, profesor Neculai Iorga a participat la expoziţia colectivă a membrilor filialelor Braşov şi Sibiu ale Uniunii Artiştilor Plastici din România deschisă la Sala Dalles din Bucureşti. Avea pe simezele celei mai cunoscute, pe atunci, galerii din Capitală patru lucrări, de factură semiabstractă, inspirate, (n-o să vă vină să credeţi de unde!) din subsolul tehnic al uzinei sibiene „Independenţa”, unde se dusese să ia contact direct cu realitatea şi cu oamenii muncii, aşa cum prevedeau directivele ideologice ale vremii referitoare la artă şi la artişti. Pânzele respective înfăţişau o serie de „împletituri” de conducte termice, care fuseseră identificate ca atare de către cenzorii expoziţiei, dar care puteau fi orice altceva, inclusiv compoziţii plastice cu tentă abstractă.

În acest din urmă mod a interpretat lucrurile şi celebra Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”, cum i se mai spunea, nepoata lui Solomon R. Guggenheim (cel care a înfiinţat fundaţia cu acelaşi nume), şi fosta soţie a lui Max Ernst, aflată atunci, întâmplător sau nu, în România, în căutare de noi opere care să intre în componenţa impresionantei sale colecţii de artă modernă. Prin urmare, i-a cumpărat lui Neculai Iorga toate cele patru picturi de la Dalles şi a plecat cu ele la Londra, unde le-a expus la Muzeul Guggenheim.

Opera sa degajă o vagă, dar imposibil de ignorat, notă livrescă, fiind încărcată de conotaţii culturale pe cât de complexe, pe atât de oportune, conotaţii pe care cunoscătorii le depistează imediat, determinându-i să-i aplice autorului ei onoranta, de altfel, „ştampilă” de artist-cărturar.

În pictura din România pictorul-profesor Neculai Iorga rămâne și va rămâne un reper permanent.

Rubrică realizată de Cezar Corâci