Spre deosebire de emulii săi din zilele noastre, Marx nu s-a sfiit niciodată să declare, în mod deschis, că obiectivele comunismului nu pot fi atinse decât prin răsturnarea forțată a tuturor condițiilor sociale existente.

Astfel, chiar Manifestul Partidului Comunist ne prezintă, asemenea Mein Kampf-ului lui Hitler, o viziune pură, nediluată a ideologiei autorului.

Cei care am apucat vremurile de dinainte de 1990 ne amintim că, la cursurile de ”economie politică” din liceu, atunci când ni se vorbea despre teoria marxistă, ni se spunea că aceasta poate fi rezumată printr-o singură sintagmă: ”abolirea proprietății private”.

Ceea ce ni se spunea mai puțin spre deloc era faptul că, în Manifestul său, Marx a evidențiat ceva mai multe idei și instituții pe care le dorea eradicate.

Distrugerea familiei era un subiect spinos chiar și pentru revoluționari, motiv pentru care Marx s-a străduit din greu să le explice, în primul rând lor, motivele pentru care familia, bazată pe capital, pe câștig privat, trebuie să dispară odată cu eliminarea proprietății burgheze.

Un alt lucru care, în opinia lui Marx, trebuia să dispară, era individualitatea, pe care o vedea ca pe o construcție socială profund capitalistă, legată, de asemenea, de existența capitalului și totalmente contrară egalitarismului pe care și-l imagina.

”Abolirea individualității burgheze, a independenței burgheze și a libertății burgheze se numără, fără îndoială, printre țintele pe care le urmărim”, scria el.

De asemenea, Marx nu credea că există vreun adevăr absolut, dincolo și în afară de lupta de clasă.

”Ideile conducătoare ale fiecărei epoci au fost ideile clasei sale conducătoare. La apusul lumii antice, religiile acesteia erau depășite de creștinism. Iar când ideile creștine au cedat, în secolul al XVIII-lea, în fața ideilor raționaliste, societatea feudală și-a purtat ultima bătălie cu burghezia revoluționară de pe atunci.”

El recunoștea radicalitatea ideii, comunismul încercând nu modificarea adevărului, ci răsturnarea acestuia, dar era de părere că oamenii sunt refractari numai pentru că le lipsește imaginea de ansamblu.

”Fără îndoială, se va spune, ”ideile religioase, morale, filozofice și juridice au fost dezvoltate în cursul dezvoltării istorice. Dar religia, moralitatea, filozofia, științele politice și dreptul au supraviețuit acestei schimbări. Există, pe lângă acestea, adevăruri eterne, precum Libertatea, Justiția etc, care sunt comune tuturor statelor și societății. Dar comunismul nu așează pe baze noi adevărurile veșnice, toată religia și toată moralitatea, ci le desființează, acționând, prin urmare, în contradicție cu orice experiență din trecut.”

Comuniștilor, scria Marx, li se reproșează că doresc dispariția țărilor și a națiunilor. Oamenii care le impută acest lucru, în realitate, nu înțeleg natura proletariatului. Muncitorii nu au țară. Nu le putem lua ceea ce nu au avut niciodată. În plus de asta, diferențele naționale și antagonismele dintre popoare se șterg din ce în ce mai mult datorită dezvoltării burgheziei, a libertății comerțului, a pieței mondiale, a uniformității modului de producție și a condițiilor de viață corespnzătoare. Pe măsură ce puterea proletariatului va crește, în curând nu va mai fi nevoie de națiuni.”

5. De asemenea, Marx considera tradiția drept un instrument al burgheziei, atașamentul pentru trecut constituindu-se într-o simplă distragere a atenției și încercare de împiedicare la luptei pentru emancipare și supremație a proletariatului.

                                                           ***

De îndată ce au preluat puterea în Rusia, bolșevicii au încercat imediat să pună în practică toate aceste deziderate, începând, desigur, cu acela al distrugerii familiei, printr-o așa zisă emancipare a moravurilor, ”revolta senzualității” constituindu-se, pentru o vreme, într-unul din fundamentele statalității în URSS.

Aveau loc parăzi ale homosexualilor și ale lesbienelor, se țineau seminarii pe teme sexuale, cum ar fi, de pildă: ”E firească orientarea sexuală a copilului?”, ”Cum trebuie să înțelegem și să reglementăm relația sexualității copilului cu munca?”, iar faimoasa ambasadoare sovietică Alexandra Kollontai, unul dintre autorii ”Codului cu privire la căsătorie” era de părere că ”educația sexuală în școli trebuie să înceapă de la 12-13 ani.” În caz contrar – scria ea – ne vom confrunta tot mai mult cu astfel de excese, cum ar fi începutul sarcinii la o vârstă mică. Nu este o raritate faptul că astăzi se dă naștere la această vârstă de 14 ani.”

Până în cele din urmă ”revoluția sexuală” s-a dovedit pur și simplu incompatibilă cu viața, cu legile pieței și cu necesitatea de a produce pentru a trăi și a fost abandonată, opinia publică fiind îndemnată să creadă, din nou, așa cum am învățat și noi la școală, că ”familia este celula de bază a societății”.

Prin urmare, odată cu adoptarea constituției staliniste a încetat și educația sexuală a copiilor, ”moravurile ușoare” începând să fie dezaprobate oficial.

Dar, pentru că excesele generează întotdeauna alte excese, de data aceasta de semn contrar, contactul sexual dintre bărbați a fost interzis prin lege și au început arestările în masă ale homosexualilor din marile orașe ale URSS.

                                                             ***

Est europenii recunosc, pe bună dreptate, acest scenariu, i-au suportat consecințele și sunt oripilați de faptul că li se impune să-l repete. (Mă refer, desigur, la cei capabili să înțeleagă pe ce lume se află.)

După cum, actualele țări comuniste cu o economie funcțională (China, Vietnamul), au înțeles demult că în lipsa familiei, a tradiției, a marilor idei religioase, morale, filozofice și juridice și, nu în ultimul rând a sentimentului național, deci a marilor adevăruri eterne, arhetipale, orice societate sfârșește prin a se prăbuși, întocmai ca un castel din cărți de joc.

Se apropie, se pare, momentul în care Occidentul va experimenta pe  propria-i piele ceea ce a fost incapabil să înțeleagă din experiența altora.

Pentru că aroganța și suficiența se plătesc. Întotdeauna.

Nu e sfârșitul lumii, toate astea s-au mai întâmplat.

Iar faptul că noi, românii, ne uităm iarăși cu jind și cu admirație la unguri și la polonezi, la felul în care liderii acestora se pricep să înfrunte vremurile nu e decât încă una din marile ironii ale istoriei pe care am scos-o din școli.

Nedeea Burcă