Ne îndreptăm acum atenția spre artele plastice și-l invităm în emisiune pe pictorul Cezar Ioan Corâci care va sta cu noi de vorbă din atelierul său. O parte din aceste lucrări sau poate toate pe care le vedem în spatele dumneavoastră au figurat în expoziția pe care ați avut-o în ianuarie la sala Brâncuși a Palatului Parlamentului?

Am să parafrazez o personalitate a culturii universale, pe Eugene Fromentin, care spunea că „Arta de a picta este arta de a exprima invizibilul prin vizibil”. Pentru mine pictura este un mod de viață. A fost și va fi întotdeauna. Este dorința de a dărui altora bucuria pe care o simt eu în fața culorilor pe care le vezi peste tot în jurul tău. Există multe bucurii, să spunem culturale și artistice, în viață. Una dintre ele desigur este muzica. Se spune că muzica este cea mai înaltă dintre bucurii. Din punctul meu de vedere însă culoarea este tot.

Aceasta este a doua expoziție pe care ați organizat-o, nu chiar retrospectivă, până la urmă?

Expoziția de la Palatul Parlamentului, care a avut peste 200 de lucrări în ulei, este o expoziție retrospectivă pentru că îmbina lucrări mai vechi, pictate în urmă cu mai mulți ani ,cu lucrări pictate în ultimii ani. A fost a doua mare expoziție pe care am avut-o la un interval foarte mare de timp. Am mai avut de-a lungul timpului expoziții, am avut multe alte prezențe, pentru că am fost înconjurat de oameni minunați pe care i-am cunoscut în ceea ce se numește Asociația Artiștilor Plastici. Am avut onoarea să fiu o scurtă perioadă, vreme de trei ani, președintele acestei asociații și împreună cu colegii mei, mulți oameni cu o valoare spirituală, iar unii dintre ei chiar și artistică deosebită, am participat de-a lungul anilor la multe expoziții.

De ce pictați domnule Corâci?

Asta este o întrebare foarte bună și prima mea reacție este să vă răspund cu o contra-întrebare după care, evident că o să vă răspund. Pictura a fost unul din mijloacele de exprimare ale oamenilor din totdeauna. De la pictura rupestă, poate prima formă – să spunem – de artă care ne-a rămas, până în zilele noastre. Probabil că oamenii aveau de transmis un anumit mesaj și doreau să-l transmită în acest mod. Ăsta e un lucru care a rămas. Eu și oricine face un gest artistic, în mod special în pictură, dorește să exprime ceea ce simte într-un anumit mod și să transmită o parte din emoția acestei simțiri și altora, mai mult sau mai puțin receptivi la ceea faci. Dar întâi și întâi o faci pentru că simți nevoia să o faci. Eu simt nevoia să pictez, am simțit-o întotdeauna. Pentru mine a picta este un lucru extrem de serios, este o muncă, dar o muncă pe care o faci cu plăcere și ți-aduce foarte mari satisfacții. De multe ori, în fața unei idei, a unui subiect, ai atâtea lucruri de spus încât câteodată reușești și câteodată nu reușești și ceea ce obții este departe de ceea ce-ți dorești. Și atunci mai trec câteva luni, poate un an, doi, trei și reiei subiectul și până la urmă reușești. De fapt am mai văzut un lucru: că este foarte greu să pictezi lucrurile care-ți plac foarte tare. De obicei ele te impresionează atât de tare încât trebuie să existe o anumită distanță în timp pentru a putea să faci o sinteză și să exprimi ceea ce simți. Pentru că, în ciuda aparențelor, în opinia mea arta plastică nu are chiar așa o multitudine de forme de expresie. Aparent sunt multe și diferite, dar în realitate sunt puține pentru ceea ce simt și ceea ce-mi doresc să exprim.

Revenim în atelierul pictorului Cezar Ioan Corâci. Domnule Corâci, am fost colegi de facultate, ne tutuim de obicei, dar aici e o poziție oficială vorbim cu persoana a doua plural, întrebarea mea este, în facultate nu știam că pictați, cum ajunge un viitor foarte bun și apreciat inginer să se ocupe și de pictură, și ce cultură îi trebuie, cum învață să picteze, cum reușește să dea valoare penelului la un nivel care să permită apoi expoziții și cote înalte?

Având în vedere formația științifică și cariera de cadru universitar n-am să spun niciodată că în afara școlii poate să existe ceva. Există însă foarte multe moduri de a învăța, iar pictura are un mod special. Am bănuit că o să puneți o asemenea întrebare și aș vrea să vă arăt dumneavoastră și celor care ne urmăresc că de la ce e aici, paleta mea și până la ce vedeți în spate pe simeză este un drum foarte lung. Și acest drum îl poți parcurge mai repede sau mai puțin repede. Unul din cei mai mari teoreticieni ai artelor plastice și ai picturii îm mod special spunea că „Pictura o poți învăța într-o academie sau poți fi autodidact”. Diferența este însă aceea de a parcurge distanța dintre Aix en Provence, zonele vestite ale picturii moderne și Paris, cu căruța sau cu mașina. De-a lungul vieții am avut șansa să învăț în foarte multe muzee ale omenirii. A vedea lucrările marilor artiști plastici în realitate și nu într-un album și eventual a încerca să înveți cu penelul în mână sau cu creionul în mână, reproducând câte ceva este un lucru indispensabil. Și el se face și în școli sau în academie. Oriunde în lume ești învățat și ești pus de asemenea să încerci să faci studii după mari capodopere ale omenirii. Pot să spun că de-a lungul vieții zeci de ani am acumulat cunoștințe în domeniul acesta. Am avut șansa să am în jurul meu câțiva pictori consacrați. În tinerețe lângă mine era vecin Dumitru Ghiață Colibași, care m-a îndrumat de multe ori și după aceea am avut norocul să cunosc un om extraordinar, care a fost și curatorul ultimei mele expoziții de pictură, profesorul și pictorul Neculai Iorga care este unul din marii, să spunem, profesorii ai zonei acesteia mai puțin formale. A fost profesor și la Academie și la Școala Populară de Artă dar a fost foarte aproape de cei care pictau ca mine. Cu alte cuvinte, revenind, fără să fi făcut în mod instituționalizat o școală am învățat foarte mult atât în școli de pictură, cât și pictând efectiv. De altfel, ca în multe alte domenii, cred că în artă și pictură înveți cât timp mai ai o fărâmă de suflare și cât timp mai pictezi. De fiecare dată cu penelul în mână descoperi alte și alte lucruri și reușești să redai alte lucruri, dar un minim de educație și un minim de cunoștințe sunt absolut necesare. Nu există nici un domeniu, nici măcar artă fără educație și fără cultură, dar asta începe acolo unde se termină tehnica și începe numai simțirea. Este ca și cum un pianist s-ar gândi la tot ceea ce a învățat el teoretic, la tușeu, la cum să pună mâna pe clape în loc să interpreteze. Deci după ce aceste lucruri au devenit un reflex, tehnica este în tine, de-abia în momentul acela începi să creezi. Și încet, încet lucrurile prind contur și dacă ai ceva de spus ajungi poate să ai onoarea de a organiza și expoziții personale și de a împărtăși bucuria ta și altora.

O întrebare legată de expozițiile personale. Ați avut expoziția din ianuarie de la Palatul Parlamentului, ați avut un succes foarte mare, s-au perindat sute de persoane prin fața picturilor dar ea s-a încheiat. Cum se menține un pictor în atenția publicului, cum își construiește și cum își menține cota?

Aici există două opțiuni: dacă dorești neapărat să intri în contact cu publicul, și normal este să îți dorești, pentru că e normal să împărtășești această bucurie cu alții sau nu. Dacă dorești să o faci, atunci lucrurile pe care le poți face în continuare sunt întâi și întâi acelea de a continua să pictezi, de a continua să pregătești noi expoziții, chiar dacă nu ai o dată fixată și o sală anume în perioada următoare. Este de asemenea ideea de a tipări albume. Eu am avut șansa să lansez și un prim album la expoziție și sunt în pregătirea unei a doua ediții care va avea multe lucrări noi, pentru că între timp am lucrat destul de mult, chiar și în aceste două luni de… să spunem recluziune care, pentru mine cel puțin în atelier, au fost momente foarte bune, și apoi de a folosi tehnica modernă, care nouă, dragă Mihai, hai să nu fim formali până la capăt, ne e foarte familiară. Am reușit de curând să pătrund într-unul din site-urile cele mai mari de artiști din lume, se cheamă fineartamerica.com și acolo postându-o mare parte din lucrări intri în corespondență cu foarte mulți din cei care pictează și cu foarte mulți amatori de artă din toată lumea. Astea cred că sunt modurile în care poți să ții legătura atât cu lumea artistică cât și cu lumea amatorilor de artă. Și cred că IT-ul și tehnica asta de comunicații moderne îi ajută inclusiv pe pictori, pentru că trebuie să recunoaștem, chiar și noi care pictăm, că deja calitatea imaginii și chiar a tipăriturilor este foarte bună, sigur că nu se compară un album, sau o transmisie televizată cu a vedea pe viu o lucrare, dar nu mai sunt diferențele care erau acum 10 ani sau acum 30 de ani, sau acum 50 de ani, deci poți să comunici ceea ce ai de comunicat, poți să-ți prezinți lucrările chiar folosind tehnica video modernă.

Am înțeles așadar că prima ediție a albumului s-a epuizat, când apare a doua ediție?

Probabil că voi organiza în maximum două luni, să sperăm că evenimentele și criza Covid vor permite acest lucru, o lansare la Librăria Eminescu din București, dar desigur că vă voi anunța și voi anunța pe toți cei pe care îi cunosc și care sunt amatori, în legătură cu acest eveniment.

Cezar îți mulțumim foarte mult pentru explicații, pentru prezența în emisiunea noastră, pentru frumoasa priveliște pe care ne-ai oferit-o în atelierul tău, multicoloră priveliște. Asta îmi dă ocazia să fac legătura cu o priveliște tehnicoloră pe care o vom vedea puțin mai târziu, un mic fragment dintr-un film care a făcut tehnicolorul să ajungă la un punct suprem. Îți mulțumim și punctăm finalul acestei discuții cu Toccata, din Suita a II-a de George Enescu, interpretată de un foarte talentat pianist ieșean, Alexandru Plăcintă.

Mulțumesc și eu foarte mult și vreau să te felicit Mihai pentru tot ceea ce faci și în mod deosebit pentru ceea ce faci în această perioadă foarte grea.

Aici interviul integral https://drive.google.com/file/d/14RYcfvigKqnlkL69EC7r436Lf1hC9Sag/view?usp=sharing

 

Interviu realizat de Mihai Hristu