Lawrence W. Reed

… Și se făcea că, de-a lungul eonilor, vânturile neobosite care bântuiau Sahara mutând nisipul dintr-o parte într-alta și ridicând fără istov lanțuri de dune înalte, doar pentru a le spulbera și a le reclădi altundeva, cu prilejul unei alte furtuni, au izbutit la un moment dat să închipuiască forma unei himere cu capul de om și trupul de leu. Apoi, soarele necruțător a pârjolit nisipul îmbibat cu vaporii ceței de peste noapte, întărindu-l într-o sculptură magnifică pe care azi o cunoaștem ca fiind… Marele Sfinx de la Giza.

Aceasta este, desigur, o gogoașă pe care tocmai am inventat-o dar, oare, care ar fi fost șansele reale pentru ca Sfinxul să fi luat naștere chiar așa – accidental, în urma acțiunii accidentale a soarelui și a vântului asupra unei forme de nisip umed, apărute de asemenea într-un mod cu totul și cu totul accidental?

Charles Darwin ar fi putut spune că nimic nu e imposibil, cu condiția să ai suficient timp la dispoziție. Cu toate acestea, atât știința arheologică, cât și bunul simț ne spun că Sfinxul a avut un creator, iar evoluția sa, de atunci încolo, a fost rezultatul unui proces natural numit eroziune. Ideea că Sfinxul a apărut dintr-o întâmplare nu poate fi decât consecința unui act de credință oarbă, a unei inexplicabile prăbușiri într-o iraționalitate absolută.

Dar, să facem un pas mai departe.

Cum ar fi, oare, dacă v-aș spune că oricât de improbabile, șansele ca apariția Sfinxului să fie rezultatul unui nemaipomenit șir de desfășurări aleatorii sunt mult mai mari decât șansele ca viața umană, așa cum o știm, să fi apărut accidental, din nimic și fără intervenția unui creator?

Să luăm o altă ipoteză.

Dacă am avea o mie de urangutani, fiecare bătând la întâmplare tastele unei mașini de scris, ar putea, oare, produce, unul dintre aceștia, într-un interval suficient de mare de timp, o copie exactă a piesei Machbeth, scrisă de Shakespeare? Nu pot nega categoric un asemenea deznodământ. Poate că unii matematicieni ar fi dispuși să calculeze probabilitatea. Totuși, șansele ca Machbeth să fie, de fapt, produsul unei inteligențe și al unei intenții sunt mult, mult mai mari.

Mi s-ar putea reproșa că am neglijat factorul timp. Care, fiind infinit, permite o infinitate de posibilități. Cu toate acestea consensul științific de astăzi privind originea Universului nu mai acceptă ipoteza începutului fără sfârșit. Dovezile apărute în ultimele decenii indică aproape cu certitudine un Big Bang care a avut loc acum 13,8 miliarde de ani, Pământul însuși formându-se acum 4,5 miliarde de ani.

Așadar, ceasul ticăie acum și pentru urangutanul dactilograf. Dintr-o dată, timpul ar putea să nu mai fie de partea lui. Câteva miliarde de ani înseamnă mult dar, totodată, infint mai puțin decât infinitul.

În remarcabila sa carte Is Atheism Dead?, Eric Metaxa explică importanța profundă a consensului Big Bang. Înainte vreme, ori de câte ori cineva îndrăznea să remarce că o lume de o asemenea frumusețe și complexitate nu ar fi putut să apară întâmplător, din nimic, materialiștii atei obișnuiau să obiecteze că totul este posibil atunci când ai suficient timp la dispoziție. Astfel încât viața ar fi putut să apară întâmplător, din oceanele primordiale. Amoebele ar fi putut deveni arbori sequoia. Creaturile acvatice ar fi putut deveni mamifere și zburătoare. Era doar o chestiune de timp, fiindcă timpul acoperea o mulțime de inadvertențe.

Consensul despre Big Bang i-a obligat însă, pe toți, să se confrunte cu faptul că orice lucru despre care înainte vreme susținuseră că s-ar fi putut întâmpla pe parcursul unei durate infinite – fie că vorbim despre apariția vieții din non-viață, fie despre evoluția de la amfibieni la urangutani – trebuia să se întâmple în acel interval de timp limitat.

Big Bang-ul sugerează existența unui timp limitat, a unui început și a unui ”începător”, dar este doar una din piesele care alcătuiesc fascinantul puzzle al universului fizic și al vieții umane. Chiar dacă presupunem că Big-Bang-ul a fost un accident neplanificat, existența unui creator este semnalată, printre multe altele și de ”argumentul ajustării fine”, pe care știința îl reafirmă mereu, cu noi și noi descoperiri.

Dar, să ne reîntoarcem la cartea lui Eric Metaxa care elucidează toate acestea pe înțelesul tuturor. Există pur și simplu anumite lucruri atât de perfect calibrate încât cu greu ar putea fi considerate coincidențe. Cum ar fi, de exemplu, dimensiunea Pământului, distanța dintre acesta și Soare, distanța până la Lună, proprietățile materiei la scară nanometrică…

Dacă oricare dintre acestea ar fi fost doar puțin diferite, viața nu ar fi fost niciodată posibilă. Știința a descoperit sute de astfel de exemple de ajustare perfectă și impresia copleșitoare este că, având în vedere această magnifică eflorescență de ”coincidențe”, chiar și cel mai încrâncenat ateu ar trebui să se întrebe dacă nu cumva, totuși, Universul este așa cum este tocmai fiindcă așa a fost conceput să fie.

În cartea sa, The Goldilocks Dilemma, astrofozicianul Paul Davies dezvăluie zeci de exemple de perfectă calibrare a forțelor, materiilor și proprietăților care legitimează ipoteza ajustării fine. Acestea incluzând uluitoarele caracteristici ale atomului de carbon, complexitatea incredibilă a ADN-ului și importanța deosebită a vitezei luminii. ”Cea mai mică schimbare, spune el, ar avea consecințe literalmente letale, adică ar duce la transformarea dramatică a trăsăturilor fundamentale ale Universului într-un mod care nu ar mai permite viața.”

Este aceasta dovada existenței unui creator? Matematicianul și bioeticianul nord-irlandez John Lennox crede că da.

”Orice început are o cauză”, postulează Peter Kreeft de la Boston College în acest excelent videoclip. De credință oarbă ai nevoie doar atunci când ții cu tot dinadinsul ca totul să fi apărut întâmplător, din nimic. Perceperea existenței lui Dumnezeu este (și) un act rațional.

Astrofizicienii, matematicienii și alți oameni de știință care adoptă argumentul reglajului fin consideră că viziunea alterntivă principală (fără început, fără creator, timp infinit ) împărtășită de către materialiștii atei pare din ce în ce mai puțin plauzibilă. Este ca și cum am presupune că noi, oamenii, am câștigat la loterie, însă nu doar o dată, ci de sute de mii de ori, sau că urangutanul dactilograf ar putea scrie nu doar Macbeth, ci și o ediție completă a Encyclopaediei Brtitannica, inclusiv notele de subsol.

Atei proeminenți precum Richard Dawkins încearcă să ocolească argumentul reglajului fin prin postularea unui număr infinit de universuri, crescând astfel șansele apariției unuia foarte atent calibrat. Problema este însă că, atâta vreme cât nu se bazează pe niciun fel de dovadă, oricât de firavă, noțiunea universurilor multiple rămâne fantezistă și mirosind de la o poștă a efort disperat de a evita evidențele. Ca și cum a fi și a rămâne ateu este o ambiție mai importantă decât adevărul însuși. Or, ce fel de om de știință poate fi cineva care, asemenea lui Dawkins, se rezumă la inventarea unor chestii potrivite special astfel încât să rezoneze cu propriile-i prejudecăți?

Unii oameni nu cred în existența lui Dumnezeu, ceea ce nu-i împiedică să-L urască, sau cel puțin să-i deteste profund pe toți cei care cred în El. Iar alții sunt supărați pentru că nu le place lumea pe care El a creat-o.

Filozoful ateu Sam Harris susține pompos că ”Universul este o modalitate teribil de redundantă de a crea viața.” Mă gândesc că, dacă l-ar întâlni vreodată pe Dumnezeu, l-ar putea întreba pentru ce a creat atâtea gunoaie de felul nebuloaselor sau al asteroizilor. Și, dacă Dumnezeu ar accepta să îl lămurească, Sam s-ar putea rușina crunt de teribila-i ignoranță.

Alți oamenii îl învinuiesc pe Dumnezeu de tot răul pe care îl comitem, uneori chiar în numele Lui, susținând că ar fi trebuit să ne programeze ca pe niște roboți, sau să interzică toate manifestările nostre urâte, în loc de a ne da posibilitatea de a alege. Desigur, dacă ne-ar fi făcut ca pe niște roboți programați, aceiași oameni l-ar învinui pentru că ne-a lipsit de liberul arbitru.

Dacă, după ce vei cântări toate argumentele și mai ales după ce îți vei fi ascultat sufletul, vei ajunge la concluzia că nici Universul și nici propria ta viață nu sunt întâmplătoare, vei putea numi acea entitate care ne-a creat așa cum vrei tu.

În ceea ce mă privește, eu îmi mărturisesc credința în Dumnezeu. Am căutat, am cercetat, m-am gândit și m-am îndoit – toate lucrurile acestea sunt proprii procesului de găsire sau de respingere a credinței. Apreciez știința și rațiunea și aș fi foarte sceptic față de orice sistem de credințe care ar înțelege să le ignore.

Cred într-un univers ordonat și nicidecum într-unul haotic și întâmplător, după cum mai cred și că rațiunea și știința fac parte dintre mijloacele pe care Creatorul ni le-a dat pentru a ne apropia de el și pentru a-L înțelege. De asemenea, cred cu tărie că Iisus Hristos a fost exact cine a spus că este.

Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă

Sursa: aici