Colindele sunt cântece tradiționale românești. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină[1].  Colindele se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou[3]. Unele dintre ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri.

 

Inițial, colindele aveau o funcțiune ritualică, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei).

Peste unele colinde s-a suprapus și elementul creștin, regăsibil mai ales la refren, însă acest fapt s-a petrecut abia în Evul Mediu, sub influența Bisericii. Acestea conțin o sumedenie de scene apocrife, suprapuse peste elemente mai vechi.

Peste timp, din semnificația inițială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări.

 

În vremurile precreștine, ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivitățile cuprindeau ofrande vegetale și animaliere, mese comune, dansuri și reprezentații dramatice. Toate acestea se desfășurau primăvara sau toamna. După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea celor două sărbători creștine.[1].

 

Mircea Eliade în „Istoria credințelor și ideilor religioase” spune :

„Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi și împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii.”

 

Față de această descriere, în general diferă numele grupului de colindători, numele conducătorilor acestuia, precum și ordinea celor colindați. Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două grupe, antifonic[10]. Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică). Ritualurile care implică ființe animaliere („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existența anumitor roluri: animalul (un flăcău costumat, care face zgomote caracteristice: clămpănit/mormăit și dansează), și un „moș” sau doi.

 

Emisiune filatelică dedicată colindelor:

 

 

 

Cele mai cunoscute colinde şi obiceiuri de iarnă sunt: steaua, capra, pluguşorul, irozii

Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde, urări şi tradiţii specifice, care trimit spre vremuri demult apuse, dar ce se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate. În folclorul românesc Colindatul de Crăciun este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice.

Colindatul

Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia.

Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă

Pluguşorul

Pluguşorul este urarea tradiţională la români in preajma Anului Nou. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei-

Capra

Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.

Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Cercetătorii cred că dansul caprei, precum şi alte manifestări ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.

Sorcova

Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore.

Steaua

De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.

Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă de obicei versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare“; „În oraşul Vitleem“; „La nunta ce s-a întâmplat“; „Trei crai de la răsărit“.

Sursa :Traditie si adevăr, Wikipedia

 

Harta Colindelor Românești….Harta este interactivă și puteți asculta colinde originale din toate zonele țării accesând link-ul de mai jos….

 

https://www.thinglink.com/scene/1393223738870202371

 

Steaua

Steaua sus răsare
Ca o tain
ă mare
Steaua str
ăluceşte
Şi lumii vesteşte
Şi lumii vesteşte

Ca astăzi Curata
Preanevinovata
Fecioara Maria
Na
şte pe Mesia
Na
şte pe Mesia

Magii cum zăriră
Steaua
şi porniră
Mergând dup
ă rază
Pe Hristos s
ă-l vază
Pe Hristos s
ă-l vază

Şi dacă porniră
Îndat
ă-L găsiră
La Dânsul intrar
ă
Şi se închinară
Şi se închinară

Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Luând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare

Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinere
ţe
Pân-la b
ătrâneţe
Pân-la b
ătrâneţe

 

 

Vă sugerăm de asemenea să ascultați acest colind…Nu veți regreta…

 

Dacă nu puteți accesa linkul direct, copiați-l pe desktop și va funcționa. Vă dorim audiție plăcută !

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci