Cele trei Grații

Sunt trei și totuși una; același corp, deși sunt separate. O perfectă, senină frumusețe; nu li s-ar fi potrivit nici un alt nume…

Subiectul este într-adevăr etern…în pictura…în sculptura….dar și în literatură așa cum vom vedea în final….Botticelli, Rafael, Cranach, Aachen, Rubens , Canova…si scriitorii…

Să ne reamintim…”Grațiile vin din mitologia greacă, sunt fiicele lui Zeus și ale Eurynomei și se numesc Aglae, Eufrosine si Thalia. Trăiau alături de muze în Olimp și făceau parte din alaiul zeilor. Numele lor (în greaca veche) înseamnă strălucire, splendoare (Aglae), voioșie, bucuria vieții (Eufrosine) și înflorire, abundență (Thalia)… Veșnic tinere și frumoase, grațiile exprimau seducția, șarmul, dorința, plăcerea.

Dar să vedem cine sunt ceilalți artiști…

 Hans von Aachen

Hans von Aachen (15521615) a fost un pictor german. S-a născut în anul 1552 la Koln. Din 1568 se formează într‑un atelier din orașul său natal, fiind influențat de pictura romaniștilor din Țările de Jos.

Între anii 1574 și 1588 merge în Italia (VenețiaRoma și Florența), si studiaza cu precădere creația lui TintorettoMichelangelo și Correggio. În 1588 devine pictorul Curții din München, iar începând din 1606 este numit artist aulic pe lângă Curtea de la Praga a împăratului Rudolf al II‑lea. Pictează compoziții mitologice, alegorice (Triumful Adevărului sub ocrotirea Justiției, 1598München, Alte Pinakothek), biblice, scene de gen, portrete.

Alături de Bartholomeus Spranger este considerat drept cel mai important reprezentant al manierismului curtean în pictură.

Manierismul , italiană Manierismo , ( de la maniera, „mod“ sau „stil“), este un stil artistic , care a predominat în Italia , de la sfârșitul epocii Renașterii în anii 1520 până la începutul epocii Baroc în jurul anului 1590. Stilul manierist a luat naștere în Florența și Roma și s-a răspândit în nordul Italiei și, în cele din urmă, în mare parte din Europa centrală și nordică. Termenul a fost folosit pentru prima oară la sfârșitul secolului al XVIII-lea de către arheologul italianLuigi Lanzi să definească artiștii din secolul al XVI-lea care au fost adepții marilor maeștri ai Renașterii.

Manierismul a luat naștere ca reacție la curentele clasicismului și naturalismului care au idealizat  Renașterea în arta practicată de Leonardo da Vinci , Michelangelo și Rafael în primele două decenii ale secolului al XVI-lea. În portretizarea omului nud , standardele complexității formale fuseseră stabilite de Michelangelo, iar norma frumuseții idealizate de Rafael. Dar în opera succesorilor manieriști ai acestor artiști, obsesia cu stilul și tehnica în compoziția figurală a depășit adesea importanța și semnificația subiectului.

Elementele manieriste sunt deja prezente în unele dintre picturile ulterioare ale lui Rafael realizate la Roma, în special Schimbarea la Față (1517–1520).

Imensa frescă a lui Michelangelo Judecata de Apoi (1536–1541) din Capela Sixtină arată puternice tendințe manieriste în compoziția sa, in spațiul fără formă și nedeterminat, și în musculatura exagerată a grupurilor de figuri nud.

Manierismul sofisticat care s-a dezvoltat în Roma înainte de 1527 a devenit principala influență formativă asupra stilurilor unui număr mai mic de pictori italieni care au fost activi în anii 1530, 40 și 50. Printre ei se aflau Giorgio Vasari ,Daniele da Volterra ,Francesco Salviati ,Domenico Beccafumi ,Federico Zuccari ,Pellegrino Tibaldi, și mai alesBronzino , care a fost elevul lui Pontormo și care a devenit cel mai important pictor manierist din Florența în acel moment.

Judecata de Apoi

Între timp, manierismul începuse să se răspândească în afara Italiei; Rosso a dus stilul în Franța în 1530 și a fost urmat acolo doi ani mai târziu de Francesco Primaticcio , care a evoluat o importantă variantă franceză a manierismului în decorațiile sale făcute la curtea regală franceză de la Fontainebleau .

Manierismul a fost transplantat și diseminat în Europa Centrală și de Nord pe la mijlocului secolului, prin numeroase gravuri de picturi italiene și prin vizitele artiștilor din nord la Roma pentru a studia. Bartholomaeus Spranger  și Hans von Aachen au devenit pictori manieristi importanti. Deși orașele olandeze Haarlem și Amsterdam au devenit centre ale noului stil, cel mai ambițios patronaj a fost practicat la Praga de către împărat Rudolf al II-lea; Spranger , Aachen și alții care au lucrat pentru Rudolf .

Dintre lucrările sala cele mai importante ale lui Hans von Aachen mentionam: Răstignirea lui Cristos, Învierea lui Lazăr, Portretul unui primar (Köln), Închinarea păstorilor, Ceres și Bachus, Pereche distrându-se (Viena).

Bacchus, Ceres şi Cupidon

Răstignirea lui Hristos

Unde credeți că se afla aceasta capodoperă ? In România…la Sibiu…o puteți admira in Muzeul Național Brukenthal….

Un loc aparte in creatia lui Hans von Aachen il constituie si scenele inspirate din mitologie teme preluate poate din vizita in Italia; printre ele desigur…Cele trei Grații

Cele trei grații

Hans von Aachen a decedat in anul 1615 si este inmormantat in Catedrala Sfantul Vit din Praga , unul din simbolurile Pragăi gotice.

Catedrala Sfântul Vit, Praga

Peter Paul Rubens

Peter Paul Rubens (15771640), a fost probabil cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca 1.400 de tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare.

Peter Paul Rubens a fost numit astfel deoarece s-a născut în ajunul sărbătorii Sf. Petru și Pavel. Este cunoscut ca unul dintre cei mai mari pictori flamanzi. Deși s-a născut în Germania, și-a perfecționat talentul artistic în Italia. S-a născut la Siegen, în Westfalia,in anul 1577, fiu al lui Jan Rubens. Copilăria va fi umbrită de moartea tatălui său în 1587.

În anul 1589, tânărul Rubens este înscris la cea mai bună școală din Antwerpen, condusă de eruditul Rumboldus Verdonck, unde, copiind ilustrații biblice, descoperă măiestria desenului. În anul 1591, începe să studieze pictura în atelierul peisagistului Tobiasz Verhaecht din Antwerpen. După un scurt stagiu în atelierul lui Adam van Noort, Rubens devine în 1596 elevul lui Otton van Veen (numit și Vaenius), un pictor al cărui stil este influențat de maeștrii italieni din vremea respectivă. La vârsta de 21 de ani, fiind deja pictor independent, Rubens este primit în breasla de pictori a orașului Antwerpen, dar – la sfatul maestrului său – se hotărăște să plece în Italia.

Rubens călătorește mai întâi la Veneția, unde descoperă pictura lui Tiziano, pentru care are o deosebită admirație. La Mantua este fascinat de decorațiile din Camera degli Sposi realizate de Andrea Mantegna și de frescele executate de Giulio Romano. În Florența execută schițe după Bătălia de la Anghiari a lui Leonardo da Vinci și studiază sculpturile de la mormintele familiei de Medici ale lui Michelangelo. La Roma are posibilitatea să studieze operele lui Michelangelo din Capella Sixtină, stampele lui Rafael de la Vatican, picturile lui Caravaggio, precum și sculptura antică. Anii petrecuți în Italia s-au concretizat în opere destinate prințului Vincenze Gonzaga din Mantua, în pictura unui triptic destinat capelei Santa Croce in Gerusalemme din Roma, precum și în executarea portretelor unor aristocrați din Genova.

Unirea pământului cu apa (1618), Muzeul Ermitage, Sankt Petersburg

În 1608 Rubens se întoarce în Antwerpen, unde este numit pictor de curte al arhiducelui Albert. În anul următor se căsătorește cu Isabelle Brandt, fiica unui celebru avocat și umanist din Antwerpen. În 1611 Rubens termină tripticul Înălțarea crucii și începe lucrul la Coborârea de pe cruce, ambele opere destinate catedralei din Antwerpen. În anii următori pictează mai ales tablouri cu tematică religioasă, dar primește și comenzi cu teme laice pentru un grup de negustori din Genova, reprezentând scene din viața consulului roman Detius Mus, sau o serie de tablouri înfățișând Faptele lui Constantin pentru regele Ludovic al XIII-lea al Franței.

Ajuns în culmea gloriei, Rubens începe o serie de cicluri decorative de mare amploare, ca decorarea bisericii iezuiților Sfântul Carol Boromeusz din Antwerpen, mari panouri decorative pentru Palatul Luxemburg din Paris la comanda reginei Maria de Medici. În 1626 moare Isabelle Brandt, soția sa. Îndurerat, Rubens continuă să călătorească mult, îndeplinind și misiuni diplomatice la Madrid sau Londra.

 

Alegorie: Binecuvântarea păcii (1629-30), National Gallery, Londra

În ultimii ani, Rubens se concentrează cu precădere asupra temelor mitologice, cu predilecție dionisiace. În decembrie 1630 se recăsătorește cu Hélène Fourment, fiica unui negustor bogat din Antwerpen, vestită pentru extraordinara ei frumusețe, pe care o va picta în mai multe tablouri.

În anul 1630, Rubens este ridicat la rangul de cavaler de către regele Carol I al Angliei, iar un an mai târziu este înnobilat de regele Filip IV al Spaniei. Continuă executarea unor opere de pictură cu caracter monumental după Metamorfozele lui Ovidiu, precum și Judecata lui Paris, Sărbătoarea lui Venus, Cele trei Grații și altele.

Începând cu anul 1637, crizele de artrită de care suferea de mai mulți ani se îndesesc și devin tot mai grave. La 30 mai 1640, Peter Paul Rubens încetează din viață. Este înmormântat în biserica Sfântul Iacob din Antwerpen, chiar sub tabloul pictat de el, Sacra Conversazione.

Coborârea de pe Cruce,1612-1614, Catedrala din Antwerpen

Tripticul Coborârea de pe Cruce este realizat la scurtă vreme după întoarcerea din Italia. Tabloul se află în Catedrala din Antwerpen. Cele două panouri laterale prezintă Vizitarea și Prezentarea în templu. În momentul în care tripticul este închis, spectatorul poate vedea o scenă din viața Sf. Cristofor („Cristophorus” în greacă însemna „cel care îl poartă pe Crist”). Influența lui Caravaggio este foarte puternică, fiind evidentă în contrastele violente dintre lumină și umbră, între tonurile calde și reci, precum și în realismul execuției. Totuși, compoziția este dedramatizată și capătă trăsături mai clasice. Aceasta rezultă din faptul că Rubens cedează tot mai mult influenței exercitate de Tiziano, pe care îl va admira până la moarte. Într-un alt triptic intitulat Înălțarea crucii, teatralitatea accentuată amintește de tablourile lui Tintoretto, pe care le admirase la Veneția.

Răpirea fiicelor lui Leucip,1618, – Alte Pinakothek, München

În această compoziție plină de dinamism, tensiunea specifică tabloului degajă multă energie și pare să se propage în afara ramelor geometrice, amplificată de trăsăturile tușelor vibrate și de culorile vii. Întreg ansamblul se înțelege în legătură cu tematica extrasă din mitologia greacă, în care se povestește cum gemenii Castor și Polux – născuți din legătura lui Zeus cu Leda – au răpit două dintre fiicele lui Leucip, cu intenția de a le lua în căsătorie.

Judecata lui Paris ,1635-1638, National Gallery, Londra

Tabloul inspirat de mitul alegerii „celei mai frumoase” de către Paris, alegere care a dus la războiul Troiei, a fost o bună ocazie pentru Rubens de a prezenta nuduri de femeie. De la stânga la dreapta, prin personajele Atenei, Afroditei și Herei, artistul prezintă nudul de femeie din față, profil și spate. Când Paris oferă mărul Afroditei, furia Herei dezamăgite, întoarsă cu spatele, este sugerată de păunul de la picioarele ei. În Afrodita se recunoaște fizionomia Helenei Fourment.

Ignațiu de Loyola, Muzeul Brukenthal din Sibiu

Isabelle Brandt și Helene Fourment, cele două soții ale lui Rubens, i-au pozat acestuia în repetate rânduri, nu numai pentru portretele lor. Trăsăturile lor pot fi recunoscute în toate personajele feminine pictate de artist.

După întoarcerea din Italia, Rubens devenise suveranul neîntrecut al școlii din Antwerpen. Copleșit de nenumăratele solicitări, pictorul își deschide un atelier, în care execută schițele introductive, care sunt copiate fidel de ucenicii lui și mărite la scara cerută de proiect. Dintre discipolii săi, puțini au avut totuși vocația de a deveni mari pictori; aceștia au fost Anton van DyckJacob Jordaens și Jan Bruegel. Printre numeroșii artiști de mai târziu, la care se recunoaște influența lui Rubens, sunt de menționat: WatteauFragonardDelacroixRenoir.

Cele trei graţii

Pentru realizarea trupurilor, Rubens se inspiră din creaţia lui Michelangelo. Acest pictor al marilor compoziţii pline de mişcare stăpâneşte în egală măsură reprezentările meditative, cele de linişte şi pline de graţie. Femeia tânără şi frumoasă a fost izvorul său principal de inspiraţie, mai ales în ultima parte a vieţii. A realizat figuri voluptoase de femei, aşa cum sunt înfăţişate şi în acest tablou. Pictura Cele trei graţii, citată ca înfăţişând idealul de frumuseţe, le reprezintă pe fiicele lui Zeus, Aglaya, Talia şi Eufrosine, care au fost pentru Rubens modelele cu forme exuberante pe care le mai găsim în numeroase alte tablouri. Cele trei graţii se află acum în patrimoniul Muzeului Prado din Madrid.

Nu de puţine ori auzim termenul rubensian, sau expresia „cu forme rubensiene”, ori referiri la „stilul rubensian”, care vine să definească formele unei femei, generoase dar armonios proporţionate.

Pornind de la inspirația pe care i-au dat-o cele două soții ale sale, Isabelle Brandt și Hélène Fourment, trăsăturile lor fiind recunoscute la toate personajele feminine din picturile lui Peter Paul Rubens, peste 1400 la număr, marele artist flamand a creat personaje feminine ce degajă o energie colosală, stilul său fiind definit de femeia cu forme pline de senzualitate și expresivitate, încrezătoare, puternică, discret gingașă.

Cele trei Gratii, Prado,Madrid

În România se află mai multe tablouri atribuite pictorului Peter Paul Rubens: „Portretul Giovannei Spinola Pavese”, aflat la Muzeul Național de Artă al României din București, „Sf. Ignațiu de Loyola” și „Sf. Franciscus Xaverius”, aflate la Muzeul Brukenthal din Sibiu, „Regina implorată”, aflată la Muzeul de Artă din Craiova şi „Coborârea lui Isus de pe Cruce”, un tablou aflat în Catedrala Armeano-Catolică din Gherla.

În legătură cu această ultimă lucrare, trebuie spus că istoria ei este una cu totul deosebită. Gherla este oraşul construit în secolul al XVIII-lea, după un plan prestabilit, de negustorii armeni sosiți din Moldova, drept pentru care inițial i s-a mai spus și Armenopolis, sau Armenerstadt.Tot atunci au fost ridicate și biserici, una dintre cele mai importante fiind biserica armeano-catolică Sfânta Treime, a cărei construcție lasă să se vadă că face parte dintr-un plan prestabilit pentru zona pieței centrale.

În anul 1806, o delegație armeană a plecat la Viena și a fost primită de Împăratul Francisc al II-lea la o cină: acolo armenii povestesc că ei sunt o colonie mică armeană, au construit un orășel mic – Armenopolis – undeva la periferia imperiului și cum au terminat și biserica, ar avea nevoie de o pictură religioasă la altarul mare. Împăratul le-a comunicat că puteau merge în galeria de artă și să aleagă o pictură.

Coborârea lui Isus de pe cruce – Catedrala Armeano-Catolică, Gherla

Astfel ei au ales lucrarea lui Rubens „Coborârea lui Isus de pe Cruce”, care a ajuns la Roma, a intrat în posesia lui Napoleon Bonaparte după ocuparea Romei, a ajuns la pirații englezi, în urma unui jaf, apoi a ajuns în proprietatea unui rege britanic, care o trimite la Viena, oraș profund catolic, pentru a fi expusă la Castelul Belvedere.Aşadar tabloul lui Rubens a fost dăruit armenilor de către împăratul Francisc al II-lea în semn de recunoștință pentru împrumuturile bănești pe care le-a primit de la armeni, pentru vistieria imperiului habsburgic, golită după războaiele cu armatele lui Napoleon. Adusă la Gherla, pictura lui Rubens s-a dovedit a fi prea mică pentru a fi expusă în spatele altarului mare din biserică, astfel că armenii au hotărât atunci să construiască o capelă laterală, special pentru acest tablou, pe care au numit-o „Capela Învierii”, unde au expus lucrarea.

În anul 1944, pictura a fost luată de trupele maghiare și depozitată într-o mănăstire din Ungaria. În urma tratatului dintre România și Ungaria, în anul 1952 tabloul a revenit în țară, însă nu la proprietari, ci la Muzeul din Gherla. În final, tabloul a ajuns pentru restaurare la Muzeul de Artă din Cluj, unde a fost uitat și redescoperit abia după 1990, într-un depozit al muzeului.

La 22 decembrie 1999, într-o mașină specială și cu escortă militară, tabloul a fost transportat de la Cluj la Gherla. Deși valorează milioane de dolari, tabloul poate fi văzut acum gratuit de cei care trec prin Gherla și care vizitează Catedrala Armeano-Catolică.

În legătură cu valoarea unor opere ale artistului, să spunem, că în decembrie 2007, o schiţă a unui tablou în ulei realizat de celebrul pictor Peter Paul Rubens, a fost vândută pentru 5,3 milioane de euro, în cadrul unei licitaţii organizate de casa Christie’s, la Londra. Preţul obţinut de schiţă era unul record pentru o operă flamandă a secolului al 17-lea. Schiţa, denumită „două studii ale unui tânăr”, care prezintă capul unui necunoscut, din faţă şi din profil, a fost realizată între anii 1615 şi 1617.

În septembrie 2017, un tablou pierdut, pictat de artistul flamand Rubens, a fost găsit pe peretele unei case private din oraşul scoţian Glasgow. Portretul din secolul al XVII-lea îl înfăţişează pe Ducele de Buckingham, purtând un pieptar şi un guler elaborat, din dantelă. Lucrarea a fost scăpată din vedere pentru că un artist a pictat, suprapus, un alt fundal şi pentru că portretul a acumulat, de-a lungul anilor, mult praf. Tabloul a fost identificat de Bendor Grosvenor, de la Britain’s Lost Masterpieces, un program al BBC Four.

În ianuarie 2019, un desen al lui Rubens a fost vândut cu suma de 8,2 milioane de dolari, la New York, în cadrul unei licitații controversate, unii specialişti estimând că familia regală olandeză, proprietara operei, ar fi trebuit să propună lucrarea muzeelor olandeze. Acest desen, „Nude study of a young man with raised arms”, de mărime excepțională, 49 pe 31 cm., reprezentând un tânăr cu brațele ridicate și destinat pentru tripticul „L’Erection de la croix” (anul 1610), a fost achiziționat în anul 1838 de prințul Willem van Oranje, viitorul rege al Olandei Willem al II-lea.

Sursa : Wikipedia, Răzvan Moceanu

Antonio Canova

Sculptorul italian Antonio Canova (17571822) a fost cel mai de seama reprezentant al neoclasicismului în sculptura europeană, model pentru academiștii secolului XIX. Lucrările sale se gasesc în muzeul Luvru din Paris și in muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg.

Scurta biografie

Feciorul unui pietrar, Canova a rămas de tanar orfan și s-a angajat la senatorul venețian Faliero,care i-a dat posibilitatea de a învăța să sculpteze. La doar 16 ani, Canova a lucrat statuile „Evrodiei” și „Orfeiei” (pentru Faliero), iar în 1779 compoziția „Dedal și Icar” (pentru patrițianul Pizano). În 1780 pleacă în Roma, unde s-a făcut cunoscut cu monumentele clasice de sculptură care l-au frapat și i-au trezit dorința de creație. În curând, tânărul sculptor s-a plasat în rândul celor mai talentați sculptori și a devenit renumit. A făcut în 1802 pentru împăratul Napoleon I lucrarea „Polina Bonaparte”. Cu toate că era în relații bune cu Papa Pius VII, după căderea lui Napoleon, Canova părăsește Roma și ultimii ani din viață i-a petrecut la locul de baștină Possagno. Când era în viață, Canova era considerat ca cel mai celebru sculptor din acele vremuri. A jucat rolul de bază în dezvoltarea sculpturii clasice. Cele mai cunoscute opere ale lui sunt: „Persei cu capul de meduză”, „Amor și Psyche”, „Napoleon Bonaparte” etc.

Canova a continuat să se bucure de mici comisioane, dar faima sa nu a venit până în 1780, când a călătorit la Roma și s-a trezit inspirat și revigorat de sfera și calitatea artei și arhitecturii. În acest timp, Canova a produs unele dintre cele mai venerate lucrări ale sale, printre care: Tezeu și Minotaurul (1782), monumentul său adus Papei Clement al XIV-lea (expus acum în bazilica dei Santi Apostoli ) și realizarea somptuosului mormânt al lui Clement al XIII-lea din Bazilica Sfantul Petru. În 1793 a produs Psyche Revived by Cupid’s Kiss , o bucată de compoziție imaculată și frumusețe curgătoare.

În 1802, el a fost chemat la Paris de Napoleon I pentru a modela o figură enormă a împăratului care ținea în mână o „Victorie”. De asemenea, ar fi modelat un bust al liderului francez, precum și o statuie a mamei lui Napoleon. Faptul că aceste piese au reprezentat doar o fracțiune din operele sale în această perioadă face ca dublele sale misiuni de sculptură a Harurilor să fie de înțeles.

Neoclasicismul și barocul 

Opera lui Canova a contestat concepția barocă a frumuseții opulente; arată Gratiile ca niște tinere nubile , svelte. Aceasta nu este singura abatere pe care opera Canova o face fata de baroc. De exemplu, lucrările baroce ale sculptorului italian Bernini prezintă un moment dur în timp – un instantaneu. Lucrarea lui Bernini din 1644 Extazul Sfintei Tereza arată momentul în care duhul sfânt străpunge inima Theresei, lăsând-o în ceea ce poate fi descris doar ca extaz al prezenței divine. Este o scenă dramatică, ascuțită, surprinsă de Bernini în momentul cu cel mai mare impact. Opera lui Canova este însă diferită. Piesele sale nu par să posede niciun sentiment real al timpului, ele există doar într-un moment din trecut – amintiri aproape fantomatice ale unei întâmplări mitologice sau a unei persoane decedate de mult. În cazul Grațiilor, el renunță la teatru și invită privitorul să facă ceea ce doreste din scenă. Acest lucru este tipic mișcării neoclasice . În multe privințe, această lucrare a fost o plecare și a devenit de atunci considerată de mulți ca un reper al frumuseții.

Amor și Psyhe

Tezeu învinge centaurul

Cele trei grații este o sculptură neoclasică , în marmură , a celor trei gratii mitologice , fiice ale lui Zeus – identificate pe unele gravuri ale statuii ca, de la stânga la dreapta, Euphrosyne , Aglaea și Thalia – despre care se spunea că reprezintă tinerețe / frumusețe (Thalia), veselie (Euphrosyne) și eleganță (Aglaea). Gratiile au prezidat banchete și adunări, pentru a încânta oaspeții zeilor. Ca atare, au servit ca subiecte pentru artiști istorici, inclusiv Sandro Botticelli și Bertel Thorvaldsen.

Cele trei grații , prima versiune a lui Antonio Canova , acum în Muzeul Ermitaj

Cele trei grații , prima versiune a lui Antonio Canova , acum în Muzeul Ermitaj

Tehnica și efectul artistic 

Piesa este sculptată dintr-o singură placă de marmură albă . Asistenții lui Canova au marcat aproximativ marmura, lăsându-l pe Canova să execute sculptura finală și să modeleze piatra pentru a evidenția carnea moale a Gratiilor. Aceasta a fost o caracteristica a artistului, iar piesa arată adeziunea puternică față de mișcarea neoclasică din sculptură, a cărei Canova este principalul exponent.

Cele trei zeițe sunt prezentate goale, strânse laolaltă, cu capul aproape atingându-se în ceea ce mulți au numit o piesă „încărcată erotic”. Rămân în picioare, aplecându-se ușor spre interior – probabil discutând o problemă comună sau pur și simplu bucurându-se de apropierea lor. Stilurile lor de păr sunt similare, împletite și ținute deasupra capului într-un nod .

Stilul este elegant și sugerează rafinament și clasă – pentru ele există o frumusețe delicată, care este obișnuită în sculptura lui Canova. Istoricii de artă au comentat adesea asupra echilibrului care pare să existe între cele trei capete. Spre deosebire de compozițiile din Grații care au fost derivate din antichitate , în care figurile exterioare se îndreaptă spre privitor și figura centrală își îmbrățișează prietenii cu spatele la privitor, figurile Canovei stau una lângă alta, față în față.

Cele trei zvelte figuri feminine devin una în îmbrățișarea lor, unite de mâinile lor legate și de o eșarfă care le leagă. Unitatea Gratiilor este una dintre temele principale ale piesei. În versiunea contesei Iosifina, Gratiile se află pe un altar de sacrificiu împodobit cu trei coroane de flori și o ghirlandă care simbolizează legăturile lor fragile și strânse.

 O versiune a sculpturii se află în Muzeul Hermitage , iar alta este deținută în comun și expusă la rândul său de Muzeul Victoria și Albert și Galeria Națională Scoțiană .

Istoria versiunii piesei 

John Russell , al șaselea duce de Bedford, a comandat o versiune a faimoasei opere.  El a vizitat studioul Canova din Roma în 1814 și a fost impresionat de o sculptură a Gratiilor pe care Canova le-a sculptat pentru împărăteasa Josephine . Când împărăteasa a murit în luna mai a aceluiași an, s-a oferit să cumpere piesa completată, dar nu a avut succes, deoarece fiul lui Josephine, Eugène, a pastrat-o (Maximilian a adus-o la Sankt Petersburg , unde poate fi găsită acum la Muzeul Ermitaj ).

Fără să se descurajeze, ducele a comandat o altă versiune pentru el însuși.Procesul de sculptură a început în 1814 și a fost finalizat în 1817. În 1819 a fost instalat la reședința ducelui din Abația Woburn . Canova a călătorit în Anglia pentru a-și supraveghea instalarea, alegând să o aseze pe un piedestal adaptat dintr-un soclu de marmură cu un vârf rotativ. Acest articol este acum deținut în comun de Victoria and Albert Museum și National Galleries of Scotland și este expus alternativ in ambele muzee.

Cele Trei Grații , vedere alternativă, Muzeul Schitului

Versiunea din Schitul este sculptată din marmură venată și are un stâlp pătrat în spatele figurii din stânga ( Euphrosyne ). Versiunea Woburn Abbey este sculptată din marmură albă și are un stâlp rotund, iar figura centrală ( Aglaea ) are o talie puțin mai largă.

Până când a primit comanda ducelui, Canova se bucurase deja de o ilustră carieră de sculptor. Născut în provincia italiană Treviso în 1757, a fost educat de bunicul său și talentul său artistic a fost rapid remarcat, în special de un senator, Giovanni Falieri, care l-a prezentat sculptorului Torretto . Torretto l-a luat pe Canova ca ucenic timp de doi ani.

Sculptura pentru ducele de Bedford s-a bazat pe reprezentări ale Gratiilor pe care Canova le făcuse anterior, inclusiv o pictură din 1799, alte desene și o reliefare a grațiilor pe care le-a executat în același timp.

În 1810, a modelat o schiță de teracotă (acum la Muzeul Lyon , Franța). Dar este probabil ca piesa sa pentru împărăteasa Josephine și mai târziu a ducelui să fie modelată în principal pe desenele timpurii și pe un model de schiță de teracotă. Știm că modelul a fost o  lucrare pe  teracota care a supraviețuit și se află acum în muzeul Canova din Possagno . În versiunea Duke of Bedford, Gratiile se sprijină pe un stâlp, deși în versiunile anterioare această caracteristică a lipsit.

Cele trei grații : versiunea ducelui de Bedford

Sa le privim din nou…Boticelli, Rafael, Cranach, Aachen, Rubens , Canova….si…Mircea Eliade

„Veșnic tinere și frumoase, grațiile exprimau seducția, șarmul, dorința, plăcerea .

E de mirare ca au fost un permanent motiv de inspiratie? Numai ca exprimind de fiecare data steriotipurile epocii, fiecare artist era convins de frumusetea lor, altfel. Cele trei gratii ale lui Rubens au fetele rubiconde, pintecele moale, fesele masive, coapsele cu celulita. Femei solide, pe gustul secolului 16. Hans von Aachen, pictor manierist, ca si maestrii renascentistii germani Duhrer si Cranach au gusturi ceva mai rafinate, acordind totusi feminitatii si atractivitatii atributele specifice locului si timpului lor. Botticelli e un meridional, frumusetea sudica e mai dezinvolta, gratiile sint mai suple, mai… gratioase, mai aproape de idealul actual » Dr. Dorel SCHOR

Subiectul i-a preocupat și pe scriitori…Aldous Huxley. Nimeni însă nu a înțeles și sintetizat mai bine într-o singură frază decât, un scriitor român…Mircea Eliade :

 Les trois Grâces. „Evident, acum înţeleg! şopti fericit. Sunt trei şi totuşi una; acelaşi corp, deşi sunt separate. O perfectă, senină frumuseţe; nu li s-ar fi potrivit nici un alt nume…” Mircea Eliade, Paris, august 1976

Rubrică realizată de Cezar Corâci