Mănăstirea Durău este o mănăstire ortodoxă de călugărițe situată în localitatea Durău din comuna Ceahlău (județul Neamț). Construcția ei datează din secolele XIX – XX. Mănăstirea Durău a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2015. Biserica „Buna Vestire” – datând din 1835 constituie cel mai important edificiu al complexului

Scurt istoric. Cu sute de ani în urmă, credincioși cucernici s-au așezat în jurul muntelui Ceahlău. Pustnicii au trăit în grote, nevoindu-se în aceste locuri vitrege În anumite perioade călugării au înființat schituri care au ars sau au fost acoperite de avalanșe. Mănăstirea Durău este situată la o distanță de 5 km de Cascada Duruitoarea, de la care și-a luat numele. Existența unui schit de maici la poalele Ceahlăului datează încă de la anul 1600, el fiind condus într-o vreme de maica Mariana, fiică de voievod moldovean și nepoata domnitorului Vasile Lupu. Prima atestare documentară a Mănăstirii Durău are loc într-un act din anul 1779, stareță fiind la acea vreme schimonahia Nazaria. Ulterior asezamantul a fost abandonat.Ca urmare mitropolitul Veniamin Costachi l-a transformat în 1802 în schit de călugări. Ieroschimonahul Petru a adus la Durău călugări de la schiturile din apropiere. Biserica de lemn a schitului s-a deteriorat odată cu trecerea anilor astfel că pe locul unde se afla ea a fost construită în perioada 1832-1835 o biserică de zid, mai trainică. Ridicarea noii biserici s-a realizat de către câțiva călugări de la mănăstirile Neamț și Secu, ajutați de schimonahia Safta Brâncoveanu și de , prin osârdia egumenului (nacealnicul) Ghervasie, originar din Mănăstirea Neamț. Biserica a fost sfințită de mitropolitul Veniamin Costachi, primind hramul „Buna Vestire”.

Mănăstirea Durău s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea. Mitropolitul Veniamin Costachi avea o reședință aici. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul veacului următor au fost construite în jurul bisericii mai multe case călugărești. Durăul avea în anul 1909 un număr de 44 de monahi . Iustin Pârvu a intrat în 1936 ca frate la Schitul Durău, rămânând aici timp de un an după care s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de tei și poleită cu aur, fiind pictată de un pictor de la Constantinopol în 1853. Printre icoanele vechi ale mănăstirii se află și o icoană argintată a Maicii Domnului care datează din secolul al XVIII-lea și este considerată a fi făcătoare de minuni.

În povestirea „O primblare la munți” (1844), scriitorul Vasile Alecsandri relatează o călătorie prin munți la Mănăstirea Pângărați, ocazie cu care a ajuns la schitul Hangu și la schitul Durău. Printre cei care au trecut pe la Durău se află și scriitorul Alexandru Vlahuță (1858-1919). El și-a descris acea călătorie în capitolul „În munții Neamțului” din volumul România pitorească (1901). După ce trece Bistrița, el urcă Ceahlăul pornind din „larga fâneață de pe poalele Ceahlăului” de la schitul Durău.

Sursa : Wikipedia

Tehnica encaustica. Encaustic este o tehnică veche de pictură aplicată, care se bazează pe utilizarea de culori amestecate cu ceară prin căldură. A fost conceput cu diferențe în funcție de scopul picturii : ceris pinti, picturam inunero sau „encausticare”: pe perete sau cunoscut sub numele de gánosis pe marmură , numit și kósmesis , deoarece a reînviat policromia lemnului, teracotă, fildeș .

Pigmenții sunt amestecați cu ceară de albine (care acționează ca un liant), se păstrează lichid într-un brazier și se întind pe suport cu o perie sau o spatulă și apoi se fixează la cald cu unelte metalice numite cauteri sau coșuri: aceasta este procedura care diferențiază encaustic. din pictura cu ceara .

Tehnica foarte importantă a fost cunoscută la Pompei și, de asemenea, în Grecia, dovadă fiind scrierile lui Pliniu cel Bătrân , dar s-au bucurat de un mare succes cu romanii . Se spune că inventatorul acestei tehnici a fost Aristides din Teba . Cu toate acestea, rămân puține descoperiri: printre cele mai faimoase, portretele Fayyum , din Egipt , datând din secolul I d.Hr. , icoanelemănăstirii Santa Caterina al Sinai . De asemenea, trebuie amintit așa-numitul proces de „encausticație”, obișnuit în pictura romană antică care a constat în împrăștierea unui strat final de ceară ca strat protector pentru pictura deja realizată.

În vremurile contemporane există exemple importante de aplicare pe pânză. Printre maeștrii tehnicii encaustice din secolul al XX-lea îi amintim pe Giandante X și pe pictorul și restauratorul prof. Tito Venturini Papari.

Pictura encaustică în atelierul roman al lui Vincenzo Requeno

Am discutat despre aceasta tehnica deoarece aceasta afost tehnica folosita la pictarea bisericii “Buna Vestire”. Cea mai mare parte a picturii a fost realizat in anul 1935. Priviti!

Recunoasteti pictorul ? Sa privim un detaliu….

Arta bizantină ? Spiritul liturgic in privinta constructiei si al desenului sunt respectate…in privinta culorilor insa …?! In orice caz arta sacra. Sfințirea lucrărilor de pictură a avut loc la 14 septembrie 1937. Daca inca nu ati recunoscut pictorul sa privim pisania….

Pereții interiori ai bisericii au fost pictați în perioada 1936-1937 de către pictorul Nicolae Tonitza și studenții săi de la Academia de Arte Frumoase din Iași, lucrările desfășurându-se cu cheltuiala doctorului Paul Gotcu și a altor credincioși creștini. Picturile au fost realizate în tehnica encaustică, fiind reprezentate motive împrumutate din ocupațiile, portul și înfățișarea locuitorilor din aceste părți. Deasupra intrării în pronaos a fost pictată următoarea inscripție: „Cu voia Tatălui, binecuvântarea Fiului și ajutorul Sfântului Duh, în vremea păstoriei I.P.S. Nicodim, mitropolitul Moldovei, prin strădania doctorului Paul Gotcu și sprijinul câtor-va drept credincioși creștini, împodobitu-s’a acest sfânt lăcaș, în milostivă clacă, de studenții și diplomații Academiei de Arte-Frumoase din Iași, sub călăuza dascălului lor, zogravul N. Tonitza. Sfințirea lucrului de zugrăvire și înoire s’a făcut cu strălucită sărbătoare la 14 septembr. 1937.”.

 

Wikipedia scrie : În 1935, prin strădania generalului Paul Gotcu, medicul Casei Regale, și cu sprijinul unor credincioși, interiorul bisericii Mănăstirii Durău va fi împodobit cu pictură în tehnică encaustică, realizată de studenți și absolvenți ai Academiei de Arte Frumoase din Iași, călăuziți de dascălul lor, Nicolae Tonitza. Însuși Paul Gotcu îi va aduce de la Paris lui Tonitza vopselele necesare. Nicolae Iorga, care era preşedintele Comisiei Monumentelor Istorice, mijlocește pentru obținerea aprobării necesare de a picta biserica de la Durău.

 

Maica Daniela a explicat cum a procedat artistul: „La vremea aceea, tehnica encaustică pe care avea să o aplice Tonitza la Durău era o tehnică unică în România și foarte puțin se folosise în lume. În toamna anului 1935, echipa a zugrăvit pereții cu ceară fierbinte și a lăsat lucrarea să se odihnească toată iarna. În primăvara anului următor, au trecut la pictura propriu-zisă. De aici această transparență, pentru că în spatele picturii este ceară. Acest lucru a fost permis și de climă, care la noi este răcoroasă, fiind totodată și o garanție că ceara nu se va topi”.

 

În vara anului următor, însoţit de Corneliu Baba, Petru Hărtopeanu, Călin Alupii, Serafim Bodnariuc şi alţii, cărora li se alătură Varahiil Muraru, pe atunci frate de mănăstire, Tonitza începe pictura pe care o va finaliza în anul 1937.

Maria Burla a comentat in Doxologia : “Abordarea temelor era una modernă la acea vreme, cu totul ieşită din comun. Penelul maestrului poate fi recunoscut repede: ochii de copil din capodoperele sale îi regăsim și la Pruncul Iisus din scena Naşterii. Oamenii obișnuiți și sfinții „așezați” pe pereți poartă chipuri şi straie cu trăsături şi motive populare româneşti autohtone.  Regăsim printre ei țărani de la poalele Ceahlăului, plini de viaţă şi demnitate, conştienţi de atotputernicia lui Dumnezeu, dar şi de trăinicia credinţei lor.”

Maica Daniela a spus : „Nicolae Tonitza nu era pictor bisericesc, ci laic. Starețul de la vremea aceea a avut curajul să-i dea mână liberă să-și exprime tot simțământul lui artistic. Cu învoirea călugărului, i s-a permis să nu urmeze erminia picturii bisericești. Astfel a realizat doar opt scene biblice (șase în biserică și două în altar), cu personaje foarte mari și culori foarte calde”.

 Biserica “Buna Vestire” din Manastirea Durau este unica prin stilul si penelul lui Nicolae Tonitza. Despre acest pictor, unul din cei mai mari artisti din pictura romaneasca, despre opera sa vom vorbi saptamana viitoare.

 

Rubrică realizată de Cezar Corâci

Accesul la ziarul nostru este liber, dar dacă ți-a plăcut articolul, poți să faci cinste cu o cafea aici!