Albrecht Dürer a fost un neamţ care nu a pictat ca un neamţ. Mare desenator a lăsat după vizitele în Italia repede în urma clar-obscurul care domina de peste 200 de ani pictura nordului : flamandă sau germană. Priviți autoportretul din 1500, lăsaţi-l să vă privească în ochi şi veţi înţelege .

 

Pictura despre care vorbim se numeşte „Sărbătoarea cununilor de trandafiri”. Tabloul a fost pictat în 1506, la Veneţia; la 35 de ani, Dürer nu mai e un june zvăpăiat (priviţi-i a doua oară autoportretul şi veţi înţelege de ce), ci un pictor faimos. Iar negustorii nemţi din Veneţia îi comandă o pictură uriaşă – Sărbătoarea – pentru capela germană a bisericii San Bartolomeo de lângă podul Rialto.

În cinci luni lucrarea este gata şi stârneşte invidie şi admiraţie: dogele Loredano, pictorul Bellini şi patriarhul Veneţiei Antonio Suriano trec prin faţa marelui panou şi se scarpină în barbă cu admiraţie. Criticii vor spune, sute de ani mai târziu, tot scărpinându-se în bărbi, că tabloul marchează trecerea picturii din Gotic spre Renaştere. Au trecut mulţi ani de la moartea pictorului. La Praga, împăratul Rudolf al II-lea este un pasionat de artă, care îşi alungă mareşalii, dar se înconjoară de antichităţi, ciudăţenii, ştiinţă, şi, desigur, artă. Agenţii săi au bătut de atâtea ori la poarta bisericii San Bartolomeo, încât parohia a cedat şi, în 1600, acceptă să vândă Sărbătoarea; preţul nu este cunoscut, dar se pare că a fost enorm. Pentru transport, pictura a fost învelită în covoare moi, un strat de bumbac şi un înveliş impermeabil şi, la ordinul împăratului, este adusă pe jos de la Veneţia la Praga. Totul pentru a o feri de şocurile drumului într-o trăsură – un act fără precedent de respect faţă de o operă de artă la acea vreme.

În 1612 Rudolf moare, cu mintea întunecată, iar colecţia sa de artă începe să se risipească. Sărbătoarea rămâne încă la Praga pentru şase ani, dar este alungată de războiul de 30 de ani. Tabloul este ascuns în 1631, se pare la Viena, revine apoi la Praga şi pleacă iar spre Viena. În 1648 se află din nou la Praga; prost moment, pentru că armata suedeză năvăleşte în oraş. Tabloul este ascuns în grabă şi apare într-un inventar al Cabinetului de artă praghez, în 1650, drept „tablou vechi pe lemn”.

Urmează o perioadă neclară – apare în inventare din perioada 1700 – 1800 drept foarte deteriorat, iar documentele mai târzii nici nu-l mai pomenesc. Într-o zi un îngrijitor îl găseşte într-o debara a castelului din Praga şi îl foloseşte pentru a astupa o lucarnă deschisă. Între 1764 şi 1782 stă în bătaia directă a ploii, soarelui şi ninsorii. În 1780, gravorul Christian von Meckell începe să caute tabloul, la îndemnul împăratului Iosif la II-lea. Dar este găsit distrus şi Viena nu-l mai doreşte.

Salvatorul se numeşte Fillbaum şi este directorul general al poştelor, care plăteşte un fleac pentru chinuita pictură. De la Fillbaum trece la un abate, apoi la un conte aventurier, Sternberg. Zace pe un perete umed cam trei decenii, până când un prelat, Hieronymus von Zielder, ia iniţiativa salvării picturii martirizate. În 1839 pictorul Grusz Johann începe restaurarea tabloului, acţiune discutabilă, cam neglijent realizată, practic o repictare a operei. Pe de altă parte Grusz a avut probleme serioase, pentru că porţiuni întregi din pictură dispăruseră, iar omul s-a bazat pe copii nesigure şi gravuri fără culoare.

 

Tabloul se află acum la Praga. Priviţi-l. De undeva din cel mai îndepărtat plan al tabloului, de sub copacul din dreapta, Dürer – personajul cu plete şi cu o hârtie în mână – ne priveşte ……

 

 

 

 

Sursa: Dorin Oancea

Rubrică realizată de Cezar Corâci